Nu atât pentru că e un proiect amânat încă de la 1878; început de Carol I, continuat de Ferdinand, şi pentru care niciodată „nu a fost momentul” – până în prezent. Ci pentru că eu unul nu mai aveam speranţe că românii mai pot duce la bun sfârşit ceva – ceva care e început de ei, şi care are relevanţă pentru ei.

Acest proiect este un „yes we can” pentru aceşti ani: şi putem mai mult decât să fim victimele eterne ale istoriei, care se lamentează, veşnic, că „alţii nu ne-au lăsat”. Iar zecile de mii de români prezenţi de la ora 8 în Cetedrală, pe Esplanadă, şi pe toate străzile din jur, în ciuda frigului de afară, dau mărturie despre forţa simbolică a acestui moment. 

Altfel, această Catedrală este un gest de mărturisire a credinţei creştine – să nu uităm că astfel de ctitorii, înainte de a fi „naţionale”, sunt despre Evanghelie şi despre Hristos. Şi despre faptul că trebuie să învăţăm întâi de toate să fim creştini şi cu adevărat; nu doar creştini cu numele.