Lecţiile lui Dumnezeu

Pentru cei care nu au înţeles sau nu vor să înţeleagă: orice catastrofă, oricât de mare, are în logica credinţei creştine un miez pedagogic, oricât de revoltaţi şi chiar îngroziţi am fi de cele petrecute. Ceea ce nu înseamnă că răul este aliatul lui Dumnezeu.

Deja în Vechiul Testament, în nenumărate locuri, vedem cum Yahve lasă poporul lui Israel să sufere de pe urma alegerilor pe care le face fără El. Războaiele fratricide, exodurile, robiile şi tot cortegiul de inimaginabile suferinţe sunt citite de divina inspiraţie a cărţii sfinte ca expresii ale îndărătniciei, lipsei de loialitate şi, în cele din urmă, a credinţei prea slabe. Dumnezeu îşi lasă poporul ales, ca pe noi toţi, să vedem unde ne conduc ambiţia, orbirea şi toate celelalte metehne ale autonomiei folosite prost. În esenţă, aceasta este libertatea care defineşte antropologia biblică.

Inclusiv textele evanghelice pun în evidenţă că o libertate neînţeleasă ajunge opusul ei. Parabola fiului risipitor reprezintă de aceea una dintre cele mai profunde interpretări a raportului filial dintre om şi Dumnezeu. Nici creatura nu este îngrădită – îşi ia partea de avere şi o risipeşte prin lume –, dar nici Creatorul nu este un tată veşnic supărat pe insolenţa progeniturii, dovadă că are o imensă bucurie când aceasta revine: „Mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat“. Totul sub privirile acre, întemeiate etic, dar nu şi spiritual, ale fratelui cuminte, conform.

Lecţiile lui Dumnezeu sunt nenumărate. Iată Orientul creştin, leagănul culturii creştine, în care, la ora aceasta, creştinii nu doar că sunt minoritari, dar din care trebuie să fugă de mânia persecutorilor musulmani şi nu numai. Inclusiv căderea Constantinopolului, în 1453, trebuie citită teologic ca un act pedagogic. Transformarea credinţei în liant al Imperiului de Răsărit s-a dovedit că nu a funcţionat, bizantinii neînvăţând de la romani modul prin care unitatea teritorială nu este bazată pe uniformizarea culturală. Păgâni, romanii au fost mai înţelepţi.

Mai recent, în modernitate, cazul Bisericii greco-catolice ne arată cum o construcţie pur politică ajunge să fie distrusă tot de factori politici. Dureroase fără îndoială, sacrificiile nu îşi dezvoltă propria lor valoare duhovnicească dacă nu sunt plasate într-o sintaxă pe măsură. Altminteri, ajungem în situaţia de a îi lua prizonieri pe martiri şi să îi folosim în scopurile noastre non-martirice de azi sau de mâine. Adică dăm, iarăşi, dovada că nu am înţeles ce a vrut să ne spună Dumnezeu prin suferinţele unora pe care îi admirăm, dar nu îi şi cinstim cum se cuvine.