Dilema aceasta mi-a fost semnalată de un comentator, dl Sorin Ionaşcu, care ne-a scris:

„Pe vremuri, am învăţat la şcoală că se spune corect (…) «întâi decembrie, doi decembrie..., doisprezece decembrie..., douăzeci şi doi decembrie…». Acum aud sistematic la radio şi tv formula «două decembrie..., douăsprezece decembrie..., douăzeci şi două decembrie....», care mie nu îmi sună deloc bine. Care e verdictul specialistului?”

Stimate dle Sorin Ionaşcu şi toţi cei ce aveţi această dilemă (sau cei cărora le-am suscitat-o), în această chestiune specialiştii se vor împărţi în două tabere. Unii vor apăra norma fundată pe „tradiţia” limbii, alţii vor apăra tendinţa manifestată puternic în ultimele decenii şi acceptată de DOOM (2005), după obiceiul său pacifist de a salva „şi capra, şi varza”. Am să îmi dau şi eu cu părerea, după ce mai întâi voi prezenta faptele.

Academia ne spune că norma literară în chestiunea exprimării datei calendaristice impune forma de feminin a numeralului cardinal doi, respectiv două, precum şi compusele sale, douăsprezece şi douăzeci şi două. Vom spune: «două decembrie..., douăsprezece decembrie..., douăzeci şi două decembrie....». Aşadar, aşa cum auziţi la radio şi la televiziune este exprimarea literară, corectă, în spiritul limbii. Totuşi aceeaşi Academie, prin DOOM (2005), face o concesie importantă precizând: „se acceptă şi formele de masculin în indicarea datei: doi / doisprezece / douăzeci şi doi mai”. Altfel spus, cum doriţi dumneavoastră. Să vedem însă argumentele, luate pas cu pas.

Tendinţa de folosire a masculinului la numeralul cardinal este, aşa cum am văzut şi în articolul anterior, puternică şi încetăţenită. Să pătrundem însă mai adânc.

Norma de care vorbeam la început se întemeiază pe tradiţie şi pe un acord neexprimat al numeralului, care se comportă ca adjectiv, cu substantivul „zi”. Matricea ne vine din limba veche:

,Întunecasă lumea în anul 7208 septemvrie în doaosprădzeci dzile, întru o dzi marţi" (Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei)

Pasul unu. Structura este următoarea: ZIUA („două”) + LUNA („martie”). Ambele sunt feminine („ziua”, „două”) şi se acordă. În al său Dicţionar al greşelilor de limbă (1982), Al. Graur dădea următoarea indicaţie: „Două Mai (numele unei localităţi din Dobrogea), nu Doi Mai, de vreme ce se zice în ziua de două mai”. Aici trebuie să mărturisesc că nu am auzit pe nimeni spunând Două Mai, pronunţia părând tranşată în favoare lui Doi Mai, în cazul toponimului.

Pasul doi. Să vedem acum opinia mai nuanţată a Mioarei Avram. În Gramatica pentru toţi (1997), autoarea precizează: „(...) normele limbii literare prezintă unele «curiozităţi» − dacă se poate spune aşa − sau inconsecvenţe (s.n.) care dau loc la diferite greşeli din partea vorbitorilor deprinşi să aplice regulile unui sistem, frumos din punct de vedere teoretic, dar în situaţia în speţă inexistent în practică (...). Limba literară a ales pentru 2 şi compusele 12, 22 forma de feminin − deci două, douăsprezece, douăzeci şi două martie −, dar compusele lui unu în forma de masculin: douăzeci şi unu iunie, treizeci şi unu decembrie; această inconsecvenţă (s.n.) a normelor dă naştere la diferite ezitări sau încercări de uniformizare.”

Pasul trei. Rodica Zafiu, în România literară, nr. 27/2005, este şi mai tranşantă: „Preferinţa clară a vorbitorilor pentru forma de masculin este de fapt justificată din punct de vedere lingvistic. Formele diferite de gen − unu / una, doi / două şi compusele lor − sînt la numeral o excepţie, marea majoritate a numeralelor avînd forme unice, nediferenţiate (trei, patru...). Numeralul cardinal cu forme specifice în funcţie de gen se acordă cu un substantiv atunci cînd are valoare adjectivală − două fete / doi băieţi − sau cînd preia din context genul unui substantiv: «Au venit două.» Nu există însă motive pentru a alege femininul atunci când numeralul este folosit apoziţional (s.n), ca element invariabil, de identificare, ca un fel de «nume»: pagina doi, cifra doisprezece. Tendinţa românei actuale este de altfel de a înmulţi acest tip de construcţii, care substituie mai greoaiele determinări prin numeral cardinal: mai telegrafic, etajul doi apare mai frecvent decît etajul al doilea. Uzul lingvistic se orientează în acest caz spre o simplificare a flexiunii şi spre o regularizare a sistemului: se răspîndeşte forma unică, invariabilă după gen. Ar fi totuşi o greşeală să credem că asemenea extinderi sînt automate şi radicale: nimeni nu spune clasa doi în loc de clasa a doua.

În ceea ce mă priveşte cred că, mai devreme sau mai târziu, formele «două decembrie..., douăsprezece decembrie..., douăzeci şi două decembrie....» vor fi abandonate, cum ne spune şi comentatorul nostru că aşa a învăţat la şcoală (să-mi fie permis să nu încurajez şcolile care o iau înaintea normei!), ajungându-se la uniformizare: doi decembrie, doisprezece decembrie, douăzeci şi doi decembrie.

Să mi se mai permită să observ că antepunerea numeralului exclude luare în discuţie a „rolului apoziţional”. Rămâne o piatră de încercare explicarea datei calendaristice în limba română, fiindcă numeralul „pierde” referentul „ziua”. Spunem: „Plec la două, la ora două”, dar „Plec pe două, pe ziua de două ianuarie” nu mai ese la fel de clar fie pentru că a apărut un „de”, fie că unii vorbitori preferă să spună: „ plec pe doi, pe ziua de doi ianuarie”. Voi reveni.

În celelalte limbi romanice, situaţia este clară: in franceză: „le 2 janvier”, în italiană: „il 2 gennaio”, în spaniolă „el 2 de enero”, în portugheză: „(n)o 2 de janeiro” ne arată că numele zilelor sunt, fără excepţie, masculine şi că există, în chip de nedezminţit, un acord. (În portugheză: „No dia dois de janeiro vou a tua casa.”)

Limba română ne dă de furcă mai întâi pentru că „zi” este substantiv feminin (din lat. dĭes, după Puşcariu; cf. mr. dzi, dzuă; megl. zuă; istr. zi). „Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a doua.” (Facerea).

Un element particular limbii noastre este introducerea prepoziţiei „de” în construcţii ca acestea (substantiv + de + numeral): „în ziua / noaptea de 2 ianuarie”. Această structură face ca pentru mulţi „acordul” să se facă probabil (ilogic, dar real!) cu numele lunii (care este masculin), numeralul cardinal precedat de prepoziţie pierzând „legătura” cu precedentul „ziua / noaptea” (care este feminin). S-a arătat că numeralul cardinal are, în aceste construcţii, un rol substantival, rămânând oricum nedesluşită preferinţa pentru masculin la cei mai mulţi vorbitori.

În situaţii inverse, numeral cardinal + de + substantiv: „douăzeci şi una de zile”, „douăzeci şi două de ţări”, acordul nu s-a pierdut, dar tentaţia masculinului este şi ea puternică după cum se poate dovedi (texte sunt preluate fără diacritice; sublinierile îmi aparţin):

„Astazi, in acest nou joc din categoria de jocuri cu extraterestrii voi dragi copii va trebui sa aratati ca sunteti destul de puternici pentru a trai pe Luna douazeci si unu de zile singuri, lucru care nu va fi deloc usor deoarece veti fi luati sub asalt de foarte multi extraterestri care doresc sa va faca rau iar voi va trebui sa va aparati de catre acestia pentru a ramane in viata pe toata durata celor douazeci si unu de zile, iar pentru asta voi dragi copii veti avea la dispozitie arme cu care sa impuscati extraterestrii inainte ca acestia sa va faca rau. Distractie placuta!” (jocuri-kids.ro)

„b) In eventualitatea deteriorarii, intarzierii, pierderii sau distrugerii Bagajelor, Pasagerul trebuie sa faca Transportatorului o reclamatie in scris in cel mult 7 (sapte) zile (pentru deteriorare sau distrugere) si respectiv in 21 (douazeci si unu) de zile (pentru intarziere) de la data primirii Bagajelor.” (airfrance.ro)

„Douăzeci şi unu de zile pentru avize, treizeci de zile pentru raport. ” (Camera Deputaţilor, Stenograma şedinţei birourilor permanente reunite din 10 ianuarie 2017 ora 11:30)

La numeralul ordinal acordul se menţine. Spunem, aşadar: „ziua a douăzeci şi una a lunii” („În ziua a douăzeci şi una a lunii a şaptea, fost-a cuvântul Domnului prin gura lui Agheu proorocul…”, Biblia) şi „a douăzeci şi una zi a lunii”.

Argumentele în favoarea normei sau a tendinţei pe cale de a deveni normă pot fi mai multe şi toate, în felul lor, justificate. Până ce norma va fi schimbată în mod neechivoc, eu vă urez ca pe două ianuarie să aveţi parte de o zi liniştită, iar pe cinci şi pe douăsprezece ianuarie voi reveni cu alte „ciudăţenii” lingvistice. Până atunci, Dumnezeu să aibă în pază şi limba română, şi pe năstruşnicii ei vorbitori!