Nu avea studii înalte, dar învăţase lucruri folositoare de la nişte babe care deţineau învăţătura vechilor sciţi. Deşi ca vrăjitor nu era cine ştie ce de el, cumva descoperise nişte fântâni de sânge, iar aceasta i-a adus şi faima, căci se credea că apă roşie vindecă multe boli. Ca negustor al licorii, vrăjitorului i s-a dus vestea până la Istanbul, iar banii au început să-i umple buzunarele.

În viaţa lui exista un singur motiv de mândrie: fiul său, care îl însoţea întotdeauna. Nu mai contează că la Cantemir acest fiu era un monstru. Unul mic, ce-i drept. Important este că acest vrăjitor de mâna a doua, născut sub zodia Vărsătorului, îşi iubea fiul, de care era nedespărţit şi căruia voia să-i împărtăşească toate cunoştinţele lui.

Odată cei doi au dat peste o fântână din care izvora lapte, au şi gustat din ea, încântaţi de această descoperire. Din adâncul fântânii se auzea o voce  care-i avertizează să nu se apropie şi mai ales să nu bea din acea fântână, care desigur era vie. Totuşi evenimentul era ieşit din comun, nu puteau să plece pur şi simplu, mai ales că ţirulicul era un om instruit.

Prin urmare, rosteşte un descântec necromant.  Citind asta, te întrebi imediat ce-o fi spus! Deşi întotdeauna este vorba despre ceva banal. Prin cărţile medievale, circulau câteva fraze arogante, spuse în circumstanţe similare, toate traducând intenţia vrăjitorului de-a înrobi orice fiinţă misterioasă. Iar cuvintele astea erau desigur în limba latină sau în altă limbă uitată. Ceva de genul: Venitis mecum ligatum mihi servus sempiternus… Ca şi cum acea fiinţă extraterestră n-ar fi avut altă treabă decât să intre în slujba unui nene care învăţase pe de rost câteva cuvinte.

Iar aici am fost nedreaptă, căci vrăjitorul mai face şi alte farmece, încât acum, gândindu-mă la episodul respectiv, îmi dau seama că pentru el  a fost poate momentul cel mai important al carierei.

În urma acestor demersuri, laptele din fântână se încheagă spectaculos, luând forma unei fiinţe omeneşti: o fată uluitor de frumoasă, de care fiul ţirulicului se îndrăgosteşte fulgerător.

Îmbătat de succes, vrăjitorul îi promite fiului său c-o va vrăji să-l iubească şi chiar reuşeşte acest lucru, descântând trei fire din părul Frumoasei din Lapte. 

Cred că nu mai contează prea mult continuarea.  Desigur pentru desăvârşirea unei astfel de fiinţe halucinante era nevoie şi de un inorog. Dar asta nu mai depinde de ţirulic, care se dovedeşte până aici destul de destoinic, în ciuda faptului că nu era decât un vrăjitor periferic, mai mult negustor de licori decât magician, mai mult cârpaci decât medic adevărat. Totuşi ştia destul cât să-i lase fiului său o moştenire. La mult timp după moartea acestui mărunt vrăjitor, fiul său îşi trece pe cartea de vizită tot ceea ce învăţase de la tatăl lui: geomanţia, necromanţia, chiromanţia şi chiar interpretarea viselor.  Oricum, mai mult decât alţi fii.

Cu toate scăderile lui, acest chirurg, iniţiat în magia scită, mi-a câştigat simpatia.