Dacă ai de ales între a citi despre Mihai Viteazul sau despre Pazvante, în mod inexplicabil ochii îţi fug spre tâlhar. Care a fost forţa acestui om şi ce l-a făcut nemuritor?  În general, nu poţi să nu te-ntrebi de ce rezistă personajele negative. De ce nu-i dă nimeni jos pe dictatori? Cum de nu vede nimeni ipocrizia, prostia sau cruzimile unor oameni?! Cum de sunt votaţi în continuare?!

În toate timpurile lucrurile au mers cam la fel, aşa cum ne arată şi povestea următoare, despre trei bărbaţi, pe cât de diferiţi, pe atât de legaţi istoric.

Dintre toate câte s-au scris despre Pazvante, mi s-a părut interesant episodul în care urma să fie decapitat, la Bucureşti. Închipuiţi-vă că fusese prins complotând împotriva lui Mavrogheni. Nevăzându-şi lungul nasului său bosniac, voia să-l dea în gât pe ditamai principele  grec al Valahiei!

Descoperit în timp util, Pazvantoglu este prins de arnăuţi şi condamnat la moarte prin decapitare publică, fiind adus în lanţuri până în Lipscani. Nenorociţii erau spânzuraţi la Obor, în timp ce Pazvante, crud şi răzbunător, trebuia să-şi dea sufletul pe o scenă centrală, amenajată special pentru el. Ca un VIP.

Pe vremea aia, trăia la Bucureşti şi Rigas Feraios, poet grec, cu sânge megleno-român, un entuziast şi un revoluţionar, care mişuna prin Europa, având deschise multe uşi bune. Acest Rigas a scris un imn, considerat La Marseillaise a Balcanilor şi-a adus pentru prima oară la Bucureşti manifeste ale Revoluţiei Franceze, traducându-le el însuşi pentru neştiutorii valahi. Vorbea mai multe limbi şi putea să înflăcăreze orice suflet. Acest om avântat şi progresist a pus umărul la salvarea lui Pazvantoglu, atât cu bani, cât şi cu vorbe.

Mavrogheni, marinarul, care a stat înfipt în scaunul ţării timp de patru ani lungi şi memorabili (1786-1790), nu era uşor de convins. El este acel domn zurliu, care se plimba în trăsuri poleite, trase de cerbi domesticiţi. Nu asculta pe nimeni, nu dădea doi bani pe cineva. Iar dacă hotărâse să-i ia capul lui Pazvante, nu exista niciun motiv să se răzgândească. Totuşi o face. Zelul şi cuvântul înaripat al unui poet îi schimbă planurile. Plus o importantă sumă de bani.

Pazvante scapă de moarte, iar spectatorii din Piaţa Lipscani se împrăştie dezamăgiţi.

Însă devotamentul poetului nu se opreşte aici. Rigas duce mai departe numele tâlharului, impunând ideea că este un Napoleon al Balcanilor, numai bun să răstoarne Poarta Otomană. Şi probabil că şi Pazvante însuşi a luat-o în serios. Judecând după portretul de mai mai sus, îi plăcea să-şi joace rolul. Uitaţi-vă cum a pozat, privind către ceva imaginar, afectat, plin de mofturi şi gătit-prună! Şi n-a stat o clipă, cum stăm azi la un selfie, ci ore în şir.

Ei bine, după ce-a scăpat de iataganul lui Mavrogheni, întărindu-se militar, bravul luptător îşi face rost de bani de buzunar trecând Dunărea şi jefuind oraşele româneşti. Craiova este trecută prin sabia sa în mai multe rânduri, iar în 1800 arsă din temelii. Nici Bucureştiul nu scapă de urgia pazvangiilor. Iar printre faptele pe care s-a ridicat gloria lui Pazvantoglu, violarea femeilor e pe locul întâi.

Bineînţeles, o minte aprinsă, poate de poet, îi îndulceşte imediat atrocităţile, lansând zvonul că bietul Pazvantoglu fusese cândva, în tinereţe, victima unei iubiri toxice pentru o anume Anica, iar în numele acestei suferinţe, a ordonat pazvangiilor săi să nu ierte nici o româncă.

Acest brigand sadic, pe care Iancu Jianu l-a lăsat fără un ochi, a ajuns un personaj legendar, nu de puţine ori privit cu admiraţie.

Iar toate astea s-au întâmplat pentru că un poet exuberant l-a salvat de la moarte, ridicându-i osanale, făcând din el un erou antiotoman. Şi nicio armă nu e mai puternică decât cuvântul, când vine vorba de nemurire. Iar dacă acest cuvânt mai are şi aura fermecată, ieşită din sufletul unui poet, succesul e absolut.

Dacă cumva vă întrebaţi cine este de vină pentru triumfurile netrebnicilor, nu rămâne decât să aruncaţi în jur o privire şi cu siguranţă veţi descoperi un poet, care îşi iroseşte cuvintele pentru a întări jilţul pompos al unui infam. Iar pe lângă o gură aurită se află întotdeauna şi câte un purcoi de bani. Însă ţineţi minte: banii singuri, fără vorbă de poet, nu mişcă faptele spre cartea istoriei.

Dintre cei trei bărbaţi, memoria colectivă i-a reţinut doar pe doi: pe principele marinar şi pe Pazvante Chioru. Despre poetul Rigas din Veleştin puţină lume ştie câte ceva.