Panorama felurilor  în care s-a  fugit din ţară sub comunism

Documentarea pentru eseul despre Fondul Antonescu mă obligă să ştiu cîte ceva despre refugiaţii politici români. Citesc pentru asta „Opisul emigraţiei politice. Destine în 1222 de fişe alcătuite pe baza dosarelor din arhivele Securităţii“, lucrare tipărită de regretatul Mihai Pelin, în 2002, la Editura Compania.

Titlul însuşi avertizează că nu e vorba de un dicţionar al românilor de seamă fugiţi peste hotare.  Un asemenea instrument de lucru lipseşte. „Dicţionarul literar-artistic al exilului“, apărut tot la Compania, nu poate înlocui acest necesar instrument de lucru. Mihai Pelin şi-a propus să înfăţişeze cele 122 de destine aşa cum le schiţează documentele din Arhiva Securităţii.  Fireşte, autorul avansează şi date proprii, mai mult sau mai puţin riguroase. Esenţa e dată însă de ceea ce crede Securitatea şi nu Mihai Pelin despre refugiaţi. Asta explică slăbiciunile prin care „Opisul“ nu poate ţine locul necesarului dicţionar. Personaje despre care Securitatea n-a scris – Scarlat Grigoriu, Gigi Atanasiu, Al. Totescu – pentru care, de altfel, m-am apucat de această carte, nu se regăsesc în „Opis“. Mihai Pelin nu e un cercetător cu mînecuţe şi pantaloni lustruiţi în fund de atîta stat în bibliotecă.  Drept urmare, fişele de dicţionar primesc culoarea subiectivităţii celui care le-a întocmit.

Se observă astfel:

1) O anume simpatie faţă de cei care, asemenea lui Mihai Pelin, au fost colaboratori ai Fundaţiei Drăgan.

2) Strădania de a concretiza o teză mai veche a lui Mihai Pelin.

Cea potrivit căreia mult temuta Securitate excela prin imbecilitate, boală fatală oricărui serviciu secret, militarizat, dar şi birocratizat. Trec peste aceste slăbiciuni pentru a saluta un lucru excelent: „Opisul“ ne oferă o seducătoare panoramă a felului în care s-a fugit din ţară în anii regimului comunist. Trecerea în revistă a acestor modalităţi e un bun prilej de a desluşi atît inventitatea românească în materie de fugă din ţară, cît şi punctele slabe ale sistemului în lupta pentru a-i opri.

Clasificarea reclamă din start o precizare. Mijloacele de fugă diferă de la o epocă la alta. În epoca stalinismului absolut, se fuge îndeosebi prin trecerea frauduloasă a frontierei. După venirea lui Ceauşescu la putere, mijlocul preferat e rămînerea în străinătate cu prilejul unei călătorii de studii, a unei burse, a unei excursii.

Rigoarea ne cere, aşadar, un top al mijloacelor de fugă dependent de epocile istorice.

În anii 1945-1948, cei mai mulţi români rămîn în străinătate refuzînd pur şi simplu să se mai întoarcă în ţară. Unii sînt antonescieni îngrijoraţi de Actul de la 23 August 1944. Alţii sînt legionari fugiţi după eşecul Rebeliunii din ianuarie 1941, conştienţi însă că noul regim le e un duşman mai mare decît cel antonescian. În fine, sînt şi diplomaţi sau funcţionari ai regimului instaurat după 23 august 1944, dar pe care fatala evoluţie a evenimentelor spre comunism îi face să nu se mai întoarcă în ţară.

Pe locul al doilea, dacă nu pe primul, la concurenţă cu decizia de a nu se mai întoarce, se plasează fuga din ţară cu avionul. Fie ca pasageri clandestini ai unui aparat, fie doar ca piloţi. Un mijloc preferat, dar mai puţin exploatat, date fiind dificultăţile, rămîne călătoria clandestină cu vaporul.

Din 1948 pînă în 1965, timp văzut de toţi istoricii drept unul al Cortinei de fier fără fisură, se fuge din ţară, fie cu avionul, fie prin trecerea frontierei dintre România şi Iugoslavia. Defecţiunea lui Tito a fost mană cerească din acest punct de vedere. Bulgaria, Ungaria, Ucraina şi Moldova nu sînt alese pentru trecerea graniţei. Lucru perfect explicabil. Fugarii ar fi căzut din lac în puţ.

După 1965, principalul mijloc de fugă se dovedeşte a fi rămînerea. E, poate, cea mai bună dovadă a deschiderii regimului. Oamenii – cei de ştiinţă şi cultură îndeosebi – călătoresc. Mult mai important, nu se tem pentru familia lăsată în ţară. Schimbările din structura fugiţilor (deşi termenul nu acoperă conţinutul, fiind vorba de inşi care rămîn, nu fug) aduc mutaţii spectaculoase în planul poziţiei faţă de regimul din ţară. Cei plecaţi în anii anteriori o fac pentru a scăpa de persecuţiile staliniste. Cei care aleg Occidentul din motive economice (piloţi, macaragii, motostivuitori) optează pentru Legiunea străină sau pentru joburi fără vreo legătură cu politica. Plecaţii din motive politice sînt şi în Occident duşmani ai regimului. Ei înfiinţează Ligi, Asociaţii, Comiţii şi Comitete de luptă în exil, scot pe piaţă publicaţii efemere, scrise în cămară şi tipărite în garaj. Cei mai mulţi se angajează la Europa Liberă, instituţia rîvnită de toţi transfugii, pentru că asigura o condiţie materială bunicică şi, excepţie făcînd bătălia pentru supravieţuirea la lucrătura de tip moldo-valah şi ascultarea fără crîcnire a ordinelor CIA, nu pretinde cine ştie ce efort. Angajarea în activităţi ostile regimului îşi are rădăcina nu numai în convingerile politice, dar şi în nevoia de a avea ceva parale. Ţările occidentale, America, îndeosebi, sînt dispuse să consume ceva firfirici pentru a întreţine măcar iluzia Războiului Rece. Parcurgînd memoriile refugiaţilor de lux, unii dintre ei întorşi pe meleagurile natale, după decembrie 1989, convinşi că românii le vor ridica statui de cum au trecut de vama Nădlag, se observă imediat foşgăiala pentru a pune mîna pe o stipendie oferită de organisme precum Comittee for Free Europe.

După 1965, rămîn peste hotare laboranţi, profesori universitari, fizicieni, atomişti, scriitori, balerine, guriste şi harpiste. Motivul rămînerii e unul care ţine strict de împlinirea profesională şi materială. Nici în ţară nu s-au omorît cu politica aceşti transfugi. Cu atît mai puţin îi va interesa asta în Occident, ale cărui condiţii de concurenţă profesională şi comercială impun un mult mai mare efort decît cel din ţară. Situaţia e net în favoarea regimului Ceauşescu. Vedetele româneşti nu mai sînt cele politice, sînt cele cultural-ştiinţifice.

Îmblînzirea poziţiei ostile face ca exilul să nu mai dea bătăi de cap autorităţilor de la Bucureşti. Să fi luat asta în calcul Securitatea?! Posibil, o dată ce dă vize de ieşire din ţară pe bandă rulantă şi nu se jeluieşte prea tare cînd rămîne cîte unul sau cîte una în Occident. Mai ales că acum, spre deosebire de anii stalinişti, mulţi rămîn în străinătate ca ofiţeri sau colaboratori ai Securităţii. E şi asta o deosebire de esenţă faţă de fuga din prima perioadă a comunismului.