Au corectat cei din domeniul statisticilor. Nu suntem imediat după sirieni, ci avem o tendinţă care, citită miop, pare să facă fenomenul mai mare decât este în realitate. Şi totuşi, sunt motive de îngrijorare. Lista este cunoscută: nu mai avem forţă de muncă suficientă calificată, tinerii părăsesc mediul rural şi natalitatea este în scădere constantă. Pe scurt, nu ne prezentăm deloc bine, chiar dacă, prin comparaţie cu alţii, începând cu vecinii bulgari, confirmăm o tendinţă europeană mai largă. Dar a fi european din acest punct de vedere nu este un plus.

Faptul că nu se nasc destui copii reprezintă un indiciu de slăbiciune pe termen mediu şi lung, o neputinţă care se traduce în imposibilitatea de a ne apăra, la propriu, ţara. Cine mai merge la oaste în vremuri tulburi? Sigur, războaiele sunt cu mult schimbate faţă de cele din prima conflagraţie mondială, dar inteligenţa artificială şi noile tehnologii de distrugere nu ţin loc de numărul minim care poate garanta eficienţa trupelor. Militarii ştiu prea bine: un teritoriu precum al nostru reclamă în chip fizic oameni, nu doar aparatură.

Apoi, cum ne arată cele petrecute acum un secol, determinarea din tranşee corespunde unei reţele sociale în stare să funcţioneze în spatele frontului. Numărul foarte mare de copii orfani şi de invalizi lăsaţi în urmă de primul război ar fi fost o problemă de nedepăşit fără solidaritatea nemijlocită a anonimilor, a celor mulţi. Oricât am studia tactica, politicile asistenţiale, aportul tehnic sau complexitatea strategiilor, ajungem tot la resursa umană. Cu alte cuvinte, de la ce număr în jos devenim vulnerabili? De câţi români are nevoie România pentru a „funcţiona“?

Aceste constatări, doar aparent banale, îmi întemeiază convingerea că miza în an centenar este supravieţuirea ca societate în mijlocul căreia pulsează identităţi naţionale diferite, dar având cam toate acelaşi ethos. Iată de ce, ar fi cazul să numărăm, să vedem pe cine ne bazăm, cui şi cum ne încredinţăm nu doar viitorul nostru, dar şi pe al copiilor noştri din ce în ce mai puţini. În jurul acestor chestiuni va trebui să graviteze discuţia despre proiectul de ţară, despre pastoraţia unei comunităţi capabile să transmită mai departe succesul de acum un secol.