1. MCR nu este o idee „de autor“. Gândul a revenit sistematic în arena publică. Unii au încercat să îl privatizeze, alţii să îl exileze. Tema a însoţit fidel primul sfert de veac post-comunist.
  2. MCR nu este un produs „de partid“. Indiferent cine îl face, bine face. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Reverenţa faţă de victimele dictaturii proletariatului trebuie să cenzureze orice pornire de anexare, acum şi în viitor.
  3. În ce loc şi în ce formă poate prinde trup MCR, chestiunea trebuie supusă publicului. Nu există monopol în domeniu, discuţia fiind în lume, inclusiv în Europa de Est, la un stadiu oricum foarte avansat şi divers.
  4. Dezbaterea publică are menirea să limpezească şi ce vrem să fie prezentat, ce nu trebuie, din uitare sau neglijenţă, să lipsească etc. Din această perspectivă, MCR reprezintă un test major al memoriei şi conştiinţei noastre colective.
  5. Sugestiile din spaţiul public vor fi cântărite de oamenii şi instituţiile care se ocupă de temă, în ţară şi străinătate. MCR se va înscrie pe harta muzeală şi memorială a Europei şi a lumii.
  6. MCR va avea misiunea să acopere toate aspectele vieţii în comunism: de la sistemul carceral şi colectivizare la spaima cotidiană şi cenzură. Va fi important să documenteze „banalitatea răului“ (Arendt).
  7. MCR este „condamnat“ să nu folosească limba de lemn. Dar nici abordarea impersonală a istoriei. Aceasta va fi prezentată din perspectiva victimelor şi  contemporanilor epocii.
  8. MCR ar trebui să formeze, alături de toate celelalte iniţiative memoriale şi muzeale existente sau în lucru, o reţea naţională capabilă de solidaritate internă şi de acţiune conjugată în spaţiul public.
  9. MCR nu ar trebui să fie un spaţiu care să hrănească exclusiv afectul anticomunist, cât se poate de îndreptăţit, ci, mai important, să susţină şi să motiveze iubirea libertăţii.
  10. Scopul vizitelor oamenilor tineri la MCR va fi atins nu doar prin cunoaşterea mai detaliată a trecutului recent, dar în egală măsură prin încurajarea lor de a construi acestei ţări îndelung încercate un viitor mai bun.
     

Nota redacţiei: În perioada iulie-noiembrie 2014, „Adevărul“ a desfăşurat campania „Dreptul la memorie. Muzeul comunismului din România“, în colaborare cu Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), care a constat într-o serie de emisiuni la Adevărul Live, cu teme despre represiunea din perioada comunistă, colectivizare, naţionalizare, educaţie, viaţa cotidiană, religie sau cultul personalităţii. Cei peste 35 de invitaţi – de la istorici, sociologi, antropologi la oameni politici şi de cultură - au vorbit şi despre crime, dar şi despre episoadele ridicole, inerente într-o dictatură, şi au imaginat un viitor Muzeu al Comunismului în România.

Vezi şi:

În ce forme a fost reprezentat comunismul de la căderea Revoluţiei până astăzi? Cum am păstrat vie memoria unui trecut prea recent, cu victimele sale, cu „marile realizări“? Despre mijloacele de resuscitare a memoriei colective ne-a vorbit, joi, la Adevărul Live, poeta Ana Blandiana, fondatoarea primului memorial dedicat victimelor comunismului din România, Memorialul Sighet.

„Experimentul Piteşti“ n-a fost doar un experiment. A fost cea mai sinistră născocire a regimului comunist. Cel mai atroce tratament aplicat unor oameni, fie ei şi deţinuţi politici. Despre infernul dintre zidurile teribilei închisori de la Piteşti a vorbit istoricul Alin Mureşan, la Adevărul Live.

Cum se făcea carte în perioada comunistă? Care erau rigorile partidului în învăţământul românesc? Tema a fost dezbătută de Vintilă Mihăilescu, antropolog şi Micaela Ghiţescu, traducătoare în cea de-a treia emisiune din cadrul campaniei Adevărul - IICCMER „Dreptul la memorie. Muzeul comunismului din România“.