Manipularea mass-media din timpul revoluţiei române

Evenimentele din 1989 sunt evocate, mai ales în luna decembrie, când au avut loc. Nu cred că există om trecut de 30 de ani care să nu aibă o părere despre acest subiect. Că a fost revoluţie, lovitură de stat sau alte teorii derivate, mulţi caută să să găsească „adevărul” adevărat. Tipic pentru noi, nu am elucidat, încă misterele acestei revoluţii.

În fond, este un eveniment care a produs schimbarea, în adevăratul sens. De ce nu am evoluat „altfel”? Pentru că nicio revoluţie nu aduce bunăstare, progres.

Decembrie ’89 a fost, fără doar şi poate, momentul de maximă vizibilitate al României în Occident: ultima ţară importantă din blocul sovietic avea să se prăbuşească. În aceste condiţii, ce martor contemporan putea fi mai dinamic, mai capabil să construiască iluzii şi realităţi paralele şi mai interesat de senzaţionalul, de multe ori mobilizant pentru români, decât mass-media?

În cele ce urmează, vom prezenta contextele şi valorile sociale pe care presa străină le-a manipulat în momentul Decembrie 1989, precum şi tehnicile de manipulare prin care presa occidentală a reuşit să stârnească în primă instanţă emoţii şi sentimente colective, care ulterior, au culminat cu explozia butoiului de pulbere – Revoluţia Română de la 1989.

Spre exemplu, au apărut zvonuri că la Timişoara au fost 4632 de morţi, 1282 de răniţi, 13214 arestaţi şi 7613 condamnaţi la moarte. Ştirea a fost transmisă şi de Europa Liberă. Cifrele impresionante aveau menirea de a accentua starea de revoltă împotriva regimului Ceauşescu şi de a-i încuraja pe români să se ridice la luptă[1]. Aceste „statistici” au fost difuzate de majoritatea televiziunilor din Europa şi de presa scrisă.[2]

După douăzeci şi cinci de ani, evenimentele din decembrie 1989, capătă o nouă înfăţişare iar cauzele se diversifică, dar elementul care le-a alimentat rămâne acelaşi: mass-media străină. Astfel, aceasta (mass media) şi-a intensificat eforturile de a scoate în evidenţă toate nelegimităţile existente. Uneori a exagerat în transmiterea unor evenimente.      

Primele lucruri despre care s-a scris în presa străină în timpul revoluţiei au fost nerespectarea drepturilor omului, îngrădirea libertăţii cetăţenilor, rolul jucat de Securitate în viaţa oamenilor, problema minorităţilor, în special minoritatea maghiară, închiderea graniţelor pentru cetăţenii români. Toate acestea, amplificate cu criza în care se găsea România, au dus la starea generală în care o parte a populaţiei a riscat şi a ieşit în stradă pentru a manifesta împotriva regimului Ceauşescu.

Acele momente au fost cruciale, presa jucând un rol esenţial, prin transmiterea informaţiilor, e drept majoritatea neverificate şi aberante, dar tocmai aceasta i-a determinat pe tot mai mulţi români să-şi exprime public nemulţumirile. După izbucnirea revoluţiei la Timişoara şi eliberarea oraşului, celelalte oraşe s-au revoltat, în special Bucureştiul, acesta fiind şi momentul când revolta, răscoala s-a transformat în Revoluţie. Un moment aparte l-a constituit Televiziunea Naţională, prin numărul impresionant de morţi şi răniţi înregistraţi în apropierea acesteia. Totodată, un rol însemnat l-au jucat transmisiile TVR, cu revoluţionarii în direct, anunţând întregii ţări deciziile care se luau. Aşa a aflat întreaga populaţie despre fuga dictatorului, despre schimbările produse, despre numărul de morţi, despre alcătuirea FSN, despre executarea cuplului Ceauşescu şi multe altele. Fapt inedit, am avut prima revoluţie transmisă în direct!

Aceste fapte s-au produs şi pe fondul schimbărilor de afară: „Zidul Berlinului căzuse, Cehoslovacia trecea prin „revoluţia ei de catifea“, Bulgaria la fel, în RDG lumea era deja în fierbere şi vorbea deja de reunificarea celor două Germanii, iar Moscova asista la prăbuşirea acestor regimuri într-un mod neaşteptat de liniştit“.[3]

Mass Media despre regimul Ceauşescu

În Austria, Radiofuziunea naţională a început în data de 17 decembrie să transmită ştiri referitoare la „ciocnirile violente” de la Timişoara şi Arad. A doua zi însă nu s-au mai făcut referiri la această ştire în presă.[4]

În ceea ce priveşte cifra dată de Radio Budapesta - 70 000 de morţi din aceeaşi zi -, începutul revoluţiei în Timişoara, autorităţile române au apreciat-o ca fiind „foarte exagerată”.[5]

În 18 decembrie 1989, la ora 01.04  Deutsche Presse Agentur (DPA din RF Germania), transmitea: “Câţiva tineri au fost bătuţi... mai multe persoane au fost arestate”. Associated Press (A.P. din SUA), la ora 05.01, relata din Viena: “Nu a fost dat nici un număr pentru cei arestaţi şi nici pentru cei răniţi”; Reuter, 15.48, Budapesta: “Numeroşi răniţi şi arestaţi”. Agenţia France Press, (AFP), 16.40, Budapesta: “Au existat numeroşi răniţi şi posibil chiar o victimă... pare să fi fost o femeie sau un copil”. United Press International (UPI), 22.05, Budapesta: “Au murit mai mulţi oameni..., o femeie a fost călcată mortal de un tanc... O locuitoare a Timişoarei, într-un interviu telefonic transmis de televiziunea de stat austriacă, a spus că a văzut cadavrele a patru soldaţi”.[6

În 18 decembrie, România şi-a închis graniţele cu Ungaria şi Iugoslavia după ce în prealabil în urma ciocnirilor dintre poliţie şi populaţie au murit câţiva oameni. Graniţele au fost închise cu scopul de a nu se transmite în occident veşti despre cele ce se petreceau la Timişoara. Agenţia de presă iugoslavă Taniug informa că forţele securităţii române au preluat controlul oraşului Timişoara.

În faţa Ambasadei române din Budapesta au protestat 25000 de refugiaţi unguri şi români. De asemenea, cancelarul german, Helmuth Kohl, aflată în vizită la Budapesta, şi-a exprimat îngrijorarea pentru minoritatea germană în număr de peste 200 000. A condamnat şi nerespectarea drepturilor omului. Omologul său, Miklós Németh afirma: "Poporul român e interesat să găsească cât mai repede cu putinţă, un model care să i se potrivească. Singura cale este prin reformă, democraţie şi dezvoltare.”[7]

La 19 decembrie, Radio Moscova relatează prima dată despre luptele de la Timişoara. Agenţia sovietică de presă TASS confirma “tensiunea nedisimulată” măcelului din Timişoara. Şoferii ce transportau mormane de cadavre care, pentru a se elimina orice martori, erau împuşcaţi în ceafă de către poliţia secretă.

Majoritatea ştirilor transmise proveneau de la studenţi, turişti, emigranţi. De aici şi exagerarea cifrelor privind morţii şi răniţii, care merg până la câteva mii de morţi. Radio Budapesta, în dimineaţa zilei de 19 decembrie, relata că la Timişoara numărul morţilor este de 300 - 400. Emiţând acestă ştire, celelalte agenţii şi-au canalizat atenţia către Radio Budapesta. Astfel, la 09.37 Center Monitoring Departament, din München menţiona că într-un spital din Timişoara se aflau 200 de pacienţi care au murit în urma rănilor. Associated Press transmite din Viena, la 11.25, o convorbire telefonică cu un tânăr ungur, care declara că avea mai multe rude care lucrau ca doctori în spitalele din Timişoara. Acesta afirma că “într-un singur spital erau 250 de morţi, printre cei ucişi fiind mai mulţi copii. Circa 30% dintre cei ucişi şi răniţi erau etnici maghiari, ceilalţi etnici români”. AFP, ora 13.02 “Mii de morţi la morga spitalului”, Vocea Americii, 21.00, “câteva sute”. Radio Europa Liberă, 22.15: “Numărul morţilor variază de la doi la câteva sute... specificăm că aceste cifre nu sunt confirmate”. Tanjug, 22.52, “aproximativ 2000 oameni”.„El Pais”(Spania) scria: “Cetăţenii torturaţi, copiii împuşcaţi, desfiguraţi cu acid”.[8]  Într-un articol din Baltimore Sun din 20 decembrie se vorbeşte despre stricteţea cu care era controlată mass – media, despre cetăţenii temători de a intra în vorbă cu cetăţenii străini, cât şi despre demonstraţiile controlate la maxim şi regizate pentru a-l slăvii pe conducătorul român. Aceştia îşi dezvoltă articolul pe baza declaraţiei lui Ceauşescu: „Tot ce cer de la ziarişti este ca ei să raporteze adevărul”.

Mass–media occidentală a fost împiedicată să vorbească cu disidenţii români. Conform analizei ziaristului Kay Withers, presa era supusă cultului personalităţii, iar arta slăvea şi întărea principiile nobile ale umanismului socialist. Un lucru care nu a putut fi împiedicat de regimul Ceauşescu a fost transmiterea de ştiri de către staţiile de radio occidentale. Acestea transmiteau ştiri necenzurate, iar de-a lungul graniţelor se puteau viziona programele Tv ale vecinilor noştri. Astfel, românii puteau urmării programele televiziunilor bulgare, iugoslave, ungare şi chiar ale Uniunii Sovietice. Ziaristul american îşi încheie articolul cu un crez al lui Ceauşescu: „Este singura soluţie de progres. Capitalismul a înlocuit feudalismul, şi comunismul va înlocui capitalismul.“

În Financial Times din 20 decembrie, după ce se face o analiză a dictaturii lui Ceauşescu, autorii arată că şeful statului român a dus o politică de independenţă faţă de Moscova, fiind diferit de ceilalţi lideri din state satelite ale Uniunii Sovietice, dar spre sfârşitul perioadei a luat o serie de măsuri care i-au adus sfârşitul. Unul din motivele enunţate în articol, împotriva lui Ceauşescu, este faptul că a folosit forţa armată împotriva poporului său, în locul renunţării paşnice la putere. Ministrul de stat în departamentul britanic de externe, William Waldgrave, a făcut un apel la forţele securităţii în care acestea “să reprezinte adevărata dorinţă a poporului român şi să înlăture regimul actual”. O poziţie critică la adresa lui Ceauşescu a adoptat şi ministrul de externe sovietic, care a condamnat omorurile din România. Statele Unite au propus adoptarea unei luări de poziţie împreună cu statele din Europa occidentală.

Ziarul olandez “Blik” din 27 decembrie relata că s-au înregistrat 100000 de morţi, la Timişoara peste 4000 de oameni au fost aruncaţi într-o groapă uriaşă. Le-au fost scoase hainele de pe ei, smulse inelele, furate ceasurile şi alte bijuterii […] Înainte de a fi mitraliaţi, li se legau mâinile şi picioarele cu sârmă ghimpată, corpurile erau torturate, organele genitale smulse sau contuzionate. Mulţi au fost aruncaţi de vii în groapă, apoi omoraţi cu apă fierbinte. După fuga securiştilor, cadavrele au fost deshumate. Numai în oraşul Timişoara, unde a început insurecţia, au pierit 12000 de cetăţeni […] Securitatea a împuşcat 800 de copii. Printre ei, 45 asistau la un spectacol de teatru de păpuşi. Mitralierele i-au secerat. Un medic ar fi declarat că făcea operaţii pe bandă rulantă: “Trebuie să ne ocupăm de 50000 de răniţi”.[9]

„Le Nouvel Observateur” din 28 decembrie 1989 relata: “Cadavrele erau păstrate în locuri secrete pentru a fi înmormântate sau arse”. Mergând pe această idee, s-a ajuns la a compara nazismul cu comunismul. Acelaşi ziar: “Sfârşitul nazismului, iar azi sfârşitul comunismului”. Ziarul “La Libre Belgique” menţiona, oripilat: “În osuare au fost găsite cadavre într-o stare indescriptibilă, mâini şi picioare tăiate, unghii smulse, capete pe jumătate desprinse de pe corp, feţe arse cu acid.”

Cu toate că Revoluţia trecuse, în  „Le Figaro” din 30 ianuarie 1990 apărea ştirea conform căreia masacrul de la Timişoara era regizat.[10] Conform săptămânalului francez „Le Point”, Ceauşescu fusese informat de serviciile secrete francez şi italian că va fi răsturnat în cursul anului 1989.[11]

Acestei afirmaţii i se mai aduceau şi precizări, anume că “operaţiunea va fi declanşata prin manifestaţii de strada şi va cuprinde o intervenţie a regelui Mihai al României la posturile ungare, cu destinaţia România”. Se preciza că intervenţia acestuia va avea loc curând. Interesant că “Europa Liberă” nu a transmis această ştire.[12] Timpul ne-a arătat că a fost viabilă.

În 20 decembrie, Eugen Ionesco, a acordat un interviu Radioului Vocea Americii, în care îşi exprima convingerea că, în final, românii vor birui. Totodată, îi condamna categoric pe cei care trăgeau : “Sunt nişte criminali şi nişte canalii şi nişte idioţi cei care au hotărât să tragă!”[13] Opinii a exprimat şi pictorul Eugen Mihăescu, de la New York: “Spitalele sunt pline, morga este plină şi oamenii continuă să iasă pe stradă. Şi se va şti şi se ştie, totuşi, nu se poate ascunde crima sângeroasă pe care a făcut-o acest criminal“[14].

Poetul Andrei Codrescu era convins că vremea lui Ceauşescu se aproprie de sfârşit: “Brutalitatea regimului Ceauşescu a revoltat întreaga lume civilizată! Nici în Uganda nu s-au măcelarit copiii! Ceauşescu a pierdut şi respectul celor mai asprii comunişti. Este un terorist! Eu cred că se vede începutul sfârşitului la noi! Ceauşescu nu poate să supravieţuiască singur, dispreţuit de popor, izolat de lumea civilizată, el nu poate să încuie la nesfârşit poporul într-un lagăr de sârmă ghimpată, lumea lui a trecut!“[15

La 20 decembrie, Reuter transmitea din Belgrad: “De când forţele Securităţii au intervenit cu tancuri şi elicoptere împotriva demonstranţilor anti-guvernamentali, au fost ucişi până la 2000 de oameni”. Tot Reuter, de data aceasta de la Budapesta, la ora 14.20, relatează: “Ministrul de externe ungar, Horn Gyulá, a spus că mai multe sute de oameni au fost ucişi şi răniţi la Timişoara când miliţia şi armata au atacat demonstranţii. Reuter, la 20.57 din Berlinul de Răsărit, ştire preluată de la ADN: “Circa 3000-4000”.

Dreapta franceză era mai radicală şi se pronunţa prin vocea fostului premier R. Barre, în 21 decembrie, să-şi recheme ambasadorul. „La lettre de la Nation” evoca datoria de a interveni într-o ţară, dacă drepturile omului sunt ameninţate.[16]

Ca urmare a relatărilor mass-media şi a instigării anumitor persoane, oamenii au ieşit în stradă pentru a protesta împotriva regimului, cu speranţa că de data asta vor reuşi. Aşa au ieşit în stradă pe 20 decembrie la Timişoara muncitorii de la unităţile industriale timişorene, care, alături de zeci de mii de manifestanţi, în coloane impresionante au ocupat Piaţa Operei, unde se scanda: “Noi suntem poporul”, “Voi pe cine apăraţi?”, “Armata e cu noi!”, “Nu vă fie frică, Ceauşescu pică!”.

În aceste condiţii, armata se retrage, multe unităţi fraternizând cu manifestanţii. Timişoara devine primul oraş liber. La o zi distanţă, 21 decembrie, are loc memorabilul miting în Piaţa Palatului. Participanţii purtau lozinci în care îi acuzau pe cei care abandonaseră ideile regimului.

 La 22 decembrie, la ora 02.45, la Radio Budapesta, corespondentul Jósef Orosz, din Arad, arăta că este război civil! În aceeaşi zi, în jurul orei 09.00, Emil Hurezeanu, cita din declaraţia unei perechi poloneze intervievată de Televiziunea ungară, conform căreia “Unităţile Securităţii trăgeau ieri într-o mulţime de aproximativ 3000 de persoane la Arad...„. Această ştire până în momentul de faţă nu a devenit plauzibilă. Spre seară, acelaşi post de radio, revine şi creionează atmosfera de euforie, sărbătoare şi pace, evidenţiind că nimeni nu crede că ar exista morţi şi răniţi.

La 22 decembrie Radio Budapesta, la ora 19.00, relata despre înfruntările de la Târgu Mureş. “Momentan se mai trage cu artilerie grea, securiştii trag şi asupra militarilor... Ieri s-a tras încă doar cu tunuri de apă, dar seara au fost şi împuşcături”.[17]

Vocea Americii a transmis la ora 20.00 ştiri preluate de la agenţia Taniug, conform cărora armata a izolat grupuri de securişti înarmaţi, obediente încă lui Ceauşescu. De asemea, se astepta ca luptele să se înteţească în timpul nopţii.

Ştiri contradictorii continuă şi în zilele următoare. Astfel, la 23 decembrie, Radio Budapesta (R. B.), la ora 20.00, menţiona: “Corespondenţii Televiziunii sovietice au transmis că la Timişoara, după ora şapte seara, au reînceput luptele. Anterior au fost paraşutate în oraş trupe ale Securităţii”.[18]

La 23 decembrie, Vocea Americii, ora 20.00, reproducea o declaraţie a ministrului ungar al Apărării, Kárpáthy Ferenc. Acesta menţiona că nu exclude posibilitatea ca elementele Securităţii, obediente încă conducătorului răsturnat de la putere, Nicolae Ceauşescu, să se aventureze într-o provocare militară împotriva Ungariei... Două blindate, aparţinând după toate indiciile detaşamentelor Securităţii din slujba dictatorului răsturnat, s-au îndreptat spre linia de frontieră a Ungariei, fără să treacă însă graniţa.

De asemenea, două elicoptere decolate din spaţiul aerian al României au violat spaţiul aerian al Ungariei. Ministrul ungar al Apărării a declarat că armata şi forţele aeriene ungare sunt pregătite să prevină alte eventuale incidente”.

Aceste relatări au continuat să fie tendenţioase, fiecare agenţie de presă exagerând progresiv numărul morţilor şi răniţilor.

Ştirile au continuat şi după fuga lui Ceauşescu. La 25 decembrie, ora 12.14, Associated Press, citează Radio Budapesta, că 70000 – 80000 de oameni ar fi fost omorâţi de când a început în decembrie Revoluţia care l-a răsturnat pe ultimul conducător stalinist din blocul sovietic. “Numărul răniţilor a atins cifra de 300000” a relatat Radio Budapesta. Aceeaşi agenţie revine, la ora 13.18, cu o declaraţie a ministrului Sănătăţii de la Bucureşti, care apreciază că în întreaga ţară sunt mai multe mii de victime. La 26 decembrie, ziarul american „De Morgen” scria: „Una din cele 4600 victime, ucisă în masacrul din 17 decembrie, era o femeie însărcinată”[19].

BBC transmite că în România sunt ”peste 60000 de victime”. Aceste ştiri contradictorii au circulat de multe ori după principiul bumerangului; s-au întors uneori împotriva românilor care, de altfel, le-au preluat “fără discernământ”.

Concluzii: Diversiunea mass-media americane şi rolul informaţiei-şoc

Un rol însemnat l-a avut însă mass-media care prin ceea ce transmitea contribuia la dezvoltarea unei stări de spirit ireale. Câteva exemple sunt elocvente: în timpul revoluţiei române a avut loc intervenţia armata a SUA în Panama. Cum orice mediatizare a conflictului din Panama a fost interzisă de către Departamentul de Stat al SUA, mass-media şi-a îndreptat atenţia către Bucureşti de unde a putut transmite cu lux de amănunte evenimentele în desfăşurare.

Şocantă este situaţia prezentată de televiziune prin care unei femei mutilate i se scosese copilul nenăscut din pântece. Făcând înconjurul lumii această imagine nu a putut decât să creeze o stare de şoc asupra a ceea ce se petrecea acolo şi să producă o imagine negativă asupra României şi a românilor. În realitate lucrurile nu erau deloc aşa cum fuseseră prezentate. Doctorul Milan Dressler a încercat să explice faptul că imaginile nu sunt reale. În atmosfera de atunci nu a fost luat în seamă. După analize efectuate de colegi de-ai săi din Germania, Marea Britanie, Olanda, Franţa s-a ajuns la concluzia că imaginile nu erau reale. Femeia mutilată căreia i s-a scos copilul din pântece murise la 8 noiembrie în urma unei come alcoolice la domiciliul sau. Având o situaţie materială precară a fost înmormântată la cimitirul săracilor. Copilul nu fusese scos din burta femeii de către securişti, nici măcar nu era copilul ei, acesta avea 2 luni, decedase la 9 decembrie. Tatăl ei a refuzat să fie înhumată, astfel a ajuns la cimitirul săracilor[20].

Evenimentele relatate de presă, fie că au fost premergătoare, din timpul revoluţiei sau după evenimente au avut un caracter în general tendenţios. Am greşi cu siguranţă însă, dacă nu am sublinia faptul că revoluţia datorează mult presei. Presa a fost în cele din urma cea care a informat continuu populaţia despre desfăşurarea evenimentelor, cea care a creat o stare de spirit pe fondul căreia au venit şi încurajări din afara României.

Cei care au luptat în revoluţia din decembrie 1989 au prins curaj si au dus până la capăt dorinţa tuturor românilor. Presa a fost cea care a informat lumea despre reuşita revoluţiei şi cea care a asigurat că lucrurile şi-au intrat pe un drum normal.

[1]Ioan Scurtu Revoluţia română din decembrie 1989 în context internaţional, Bucureşti, Editura Enciclopedică & Editura Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989, 2006, p. 208

[2]Ibidem, p. 36

[3] Ion Iliescu, Revoluţie si reforma, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1994, p.48

[4] Dumitru Preda, Mihai Retegan 1989 Principiul Dominoului. Prăbuşirea regimurilor conuniste europene Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2000, p. 449

[5] idem

[6] idem

[7] Revoluţia română văzută de ziarişti americani şi englezi, S.C. “Helicon” Banat S.A. 1991 p. 8

[8] idem

[9] Ibidem, p 39

[10] Sergiu Nicolaescu, Lupta pentru putere decembrie 89, Editura All, Bucureşti, 2005, p. 37

[11] Florin Constantiniu O istorie sinceră a poporului român,  editia III Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2002, p.505

[12] Ibidem p.507

[13] E un început în tot sfârşitul, Bucureşti, Editura Casa Radio, 1998, p. 345

[14] idem

[15] Ibidem, p.346

[16] Mihai Dorin…p. 207

[17] http://www.itcnet.ro/history/archive/mi1998/current12/mi26.htm

[18] http://www.itcnet.ro/history/archive/mi1998/current12/mi26.htm

[19] http://www.ioanscurtu.ro/content/view/32/1/

[20] Ioan Scurtu…., p. 315 - 316