Poate că Facultatea de Istorie ar trebui să-şi trimită profesorii acasă în urma unui astfel de moment. Să stingă lumina şi să plece. Eşec în educaţie: tineri care s-au născut în anii ’90 îşi aplaudă bunicuţa retrogradă pe holurile unei instituţii care trebuia să o fi dezbrăcat deja de mituri şi s-o arate în toată goliciunea ei meschină. Chiar şi pentru aceşti studenţi de anul I, care abia au trecut de prima sesiune de examene.

În Universitatea din Bucureşti încă predau profesori care, în iunie ’90, erau alergaţi de mineri prin Piaţa Universităţii. Amfiteatrele astea care, în generozitatea lor cinică, fac compromisuri de imagine pentru a intermedia legătura dintre studenţi şi istoria recentă, amfiteatrele astea încă poartă semnele hoardelor de sălbatici de acum 25 de ani. Şi sunt prea multe dramele care s-au născut în acest loc acum un sfert de veac.

Nu insist, dar un lucru pare imposibil de ignorat: în locurile acestea, câţiva oameni, vulnerabili prin idealismul lor, au fost brutalizaţi doar pentru că aveau alte convingeri faţă de cele oficiale. Au murit oameni la Mineriada din iunie 1990. E necesară această repetiţie: evenimentele din 13-15 iunie 1990 au presupus o operaţiune premeditată, instrumentată şi condusă la nivel naţional, iar printre responsabilii pentru violenţele din acele zile sunt liderii de la cel mai înalt nivel.

Ar fi putut fi o oportunitate aparte pentru studenţii de la Istorie să asiste la dialogul între Ion Iliescu şi Adrian Cioroianu, organizat cu profesionalism de Asociaţia Română de Istorie Socială. Să pună întrebări, să fie circumspecţi, să încerce să-l descopere singuri pe unul dintre oamenii care au marcat istoria recentă a României. Viitorii istorici au ratat, însă, cu o nonşalanţă ingenuă această oportunitate. N-au trecut examenul.

Dar nu e doar atât. Mai deunăzi, un realizator al unui important post de televiziune îl întreba pe Marian Munteanu, liderul „golanilor“ din anii ’90, dacă a fost bătut la Mineriadă. Ca să nu mai amintesc de momentul în care, abia ieşit de la o recepţie desfăşurată la Cotrocenii Vechi, Virgil Măgureanu era întrebat, după câteva replici de atmosferă, care este numele său şi în ce calitate le vorbeşte jurnaliştilor. Ori de legătura strânsă dintre tătucul Ion Iliescu şi ministrul Culturii, Ionuţ Vulpescu, un intelectual care aproape că face paradă cu proximitatea şi susţinerea fostului preşedinte.

Se pare că Ion Iliescu şi-a câştigat recursul la memorie. A reuşit să supravieţuiască într-o Românie prea amnezică şi prea nepăsătoare pentru a-i cenzura apariţiile revoltătoare şi zâmbetul acela ipocrit. A sfidat justiţia şi pe români.

În urmă cu câteva zile, magistraţii au decis redeschiderea dosarului Mineriadei din 13-15 iunie 1990. Procurorii pot începe cercetările în cazul violenţelor de-acum 25 de ani, iar pe lista celor care ar putea fi urmăriţi penal se află, fireşte, nu neapărat ultimul pe listă, preşedintele României din acea vreme.

Ion Iliescu va avea multe răspunsuri de dat. Trebuie doar să i se pună întrebările potrivite. Dar mai e cineva pregătit pentru asta?

Mulţumesc lui Mihail Bumbeş, preşedintele „Miliţia spirituală“, pentru că a semnalat „incidentul“ din amfiteatrul Nicolae Iorga al Facultăţii de Istorie.