INTERVIU Lucia Hossu-Longin, realizatoare TV: „Mi s-a spus că nu există demisie din presa de partid“

INTERVIU Lucia Hossu-Longin, realizatoare TV: „Mi s-a spus că nu există demisie din presa de partid“

Pe holul Televiziunii Române  FOTO: Eduard Enea

Lucia Hossu-Longin (76 de ani) povesteşte cum se scufunda în cărţi în anii de şcoală, când o încântau autori ca Tolstoi şi Dostoievski, cum simţea că îşi irosea aptitudinile jurnalistice la „Revista pădurilor“, dar şi de ce şi-a dorit ca serialul documentar „Memorialul durerii“ să ajungă la cât mai mulţi oameni.

Ştiri pe aceeaşi temă

Lucia Hossu-Longin, realizatoare TV şi autoarea volumului „Faţă în faţă cu generalul Ion Mihai Pacepa“, îşi aminteşte că mama ei a vrut să o trimită la Facultatea de Medicină. Până la urmă, însă, a terminat Literatura Română şi un curs de teoria şi practica presei. Aşa a ajuns să lucreze la „Revista pădurilor“, la „Scânteia Tineretului“, apoi în radio şi în televiziune. „Eu m-am afirmat după 1989; aveam 48 de ani şi era târziu, dar am făcut-o cu atâta înfocare, încât sunt fericită că am apucat chiar şi la această vârstă“, spune Lucia Hossu-Longin. Originară din Brăila, asociază zilele Revoluţiei cu Studioul 4 al Televiziunii Române din Bucureşti, căci în acele vremuri era producătorul serialului „Ochii care nu se văd“, cu Marcel Iureş şi Răzvan Vasilescu. În anii care s-au scurs de-atunci, unii au premiat-o, iar alţii au criticat-o. Serialul documentar „Memorialul durerii“, lansat în 1991, a rămas unul dintre proiectele despre care vorbeşte şi astăzi cu mândrie.  Nu pare obosită – deşi a ieşit la pensie, încă mai colaborează cu TVR.
  
„Weekend Adevărul“: Povestiţi-mi, aţi fost o elevă conştiincioasă?
Lucia Hossu-Longin: Aveam numai 10 pe linie, eram tocilara fără margini. Asta mi-a prins bine şi în şcoala generală, şi în liceu. M-am străduit să fiu printre primii, nu ştiu de ce. Astăzi, ajunsă la o anumită maturitate, îmi dau seama că eforturile acelea nu erau necesare şi că cel mai important era să-mi păstrez dorinţa de a citi. Începând din clasa a III-a, mă duceam la biblioteca orăşenească, pentru că nu aveam acasă bibliotecă, şi citeam alandala. Nu-mi alegea nimeni lecturile, eu mi le alegeam.
 
Ce anume citeaţi?
Literatura rusă îmi plăcea foarte mult: Tolstoi, Dostoievski. Aici mi s-a deschis gustul spre literatură şi de aceea am făcut mai departe Facultatea de Limbă şi Literatură Română a Universităţii din Bucureşti. Eram miloasă şi aveam instinctul de a sări în ajutorul tuturor, iar mama voia să mă duc la medicină. Totuşi, am avut eu câştig de cauză şi am dat la filologie. Am intrat printre primii la facultate, unde era un examen greu. Zece pe un loc am fost atunci. Erau examene distincte pentru copiii de muncitori şi copiii de intelectuali. Tatăl meu lucra în CFR şi toţi funcţionarii de acolo erau trecuţi ca intelectuali. El îmi spunea de multe ori că nu ştie de ce l-au pus aşa şi era supărat, pentru că aveam numai greutăţi. Îi ziceam: „Dacă ai apucat să citeşti două cărţi în viaţa ta... “. Bine, citise mult mai multe, dar asta era condiţia. 
 

La masa de lucru, înainte de Revoluţie   Fotografii: Arhiva Lucia Hossu-Longin
 
Aţi muncit mult ca să intraţi la Facultatea de Limba şi Literatura Română?
Ştiu din liceu că Brăila avea printre cei mai buni copii pe care îi dădeau olimpiadele de română. Noi, elevele, mergeam la olimpiada pe ţară cu ghete negre, ciorapi trei sferturi şi bentiţă. Eram caraghioase. Când ajungeam la Bucureşti pentru olimpiadă, băieţii de aici se uitau la noi ca la nişte păsări exotice şi râdeau. La admiterea la facultate ţin minte că am avut o probă grea la gramatică, pe care puţini au făcut-o şi printre ei am fost şi eu. Domnul profesor Ion Dodu Bălan întreba: „De unde e fata asta? Bună teză a făcut“. Am fost fericită că am învăţat multă carte în Brăila. Liceele 1, 2 şi 3 erau în concurenţă, iar cei care eram şefi de promoţie meritam cu adevărat. Nu numai că aveam note mari, dar aveam cunoştinţe, o pregătire deosebită şi o tenacitate ieşită din comun. Eram ca la armată: dacă primeam ordin să ne prezentăm la examene şi la concursuri, făceam tot ce depindea de noi ca să ne reprezentăm onorabil liceul. Îi port Liceului nr. 3 din Brăila o amintire extraordinară, pentru că acolo am avut profesori excepţionali. Aveam la română o profesoară care se îmbrăca în negru când preda Eminescu şi care ne-a strecurat şi nouă aceşti fiori de iubire pentru marea poezie.  
 
 „«Scânteia Tineretului», o mare nenorocire“
Ce s-a întâmplat după ce-aţi terminat studiile?
Făcusem şi un curs de teoria şi practica presei, lângă Facultatea de Drept, pentru că ne aleseseră pe câţiva de la filologie. Datorită acestui curs am reuşit să intru într-o presă insipidă, departamentală, la „Revista pădurilor“, unde am stat zece ani. Făceam cronică de carte şi reportaje. Aşa am reuşit să mă strecor în afara politicii. Un ziarist care intra în presa centrală era obligat la anumite servituţi. Dar mă şi îngropam acolo, pentru că nu făceam nimic deosebit. Pe urmă, s-au desfiinţat departamentalele şi am intrat la „Scânteia Tineretului“. O mare nenorocire, că era un ziar de partid. Am stat doi ani, mi-am dat demisia şi după aceea am dat la radio. Am intrat la secţia de cultură, am stat câţiva ani şi s-a ivit un loc aici, la secţia de film. Am dat iar examen. Îmi aduc aminte că era redactor-şef Vişan, un domn bine pregătit. Datorez iubirea mea pentru film şi soţului meu, care era regizor acolo şi care m-a învăţat primele cadre. Am început cu filme documentare, pe urmă am trecut la teatru. 
 
Înainte de ’89 eraţi mulţumită de activitatea jurnalistică?
Nu, eram redactor la piesele de teatru care se făceau atunci. Doream să mă manifest! Sunt un om, zic eu, care are condei. Cele câteva reportaje care se făceau erau dedicate unui cerc de jurnalişti şi noi nu făceam parte din el. Eu m-am afirmat după 1989; aveam 48 de ani şi era târziu, dar am făcut-o cu atâta înfocare, încât sunt fericită că am apucat chiar şi la această vârstă. Am făcut şi publicistică teatrală, dar după ’89, că până atunci niciun ziarist nu trebuia să fie văzut într-un interviu. Câţiva ziarişti aveau aprobarea oficială să apară pe post, de exemplu Vartan Arachelian, Anca Fusariu şi alţii. Ei erau talentaţi dar erau folosiţi aşa cum le cerea propaganda vremii. 

 
„Riscai o nouă închisoare“
Aţi fost membru de partid?
Am fost, sigur, te obligau. Am intrat în ’67, ca orice intelectual care termina o facultate. Dar nu m-a interesat politica, dovadă că am plecat de la „Scânteia Tineretului“ după doi ani, cu demisie. Am fost chemată atunci în faţa unei comisii şi mi s-a spus că nu există demisie din presa de partid. Am rămas fără slujbă şi am plâns o lună, pentru că aveam doi copii mici şi era greu de trăit din salariul soţului meu. 
 
Familia dumneavoastră a avut de suferit odată cu instaurarea comunismului?
A făcut un unchi de-al nostru Aiudul, dar, de câte ori mă duceam la Mediaş şi voiam să vorbesc cu el despre asta, nu vorbea. Era acest consemn al tăcerii, pentru că, pe vremea aia, dacă aminteai suferinţele din închisoare, riscai o nouă închisoare. 
 

„Din comunicate era tăiat cuvântul «anticomunist» şi înlocuit cu «anticeauşist» şi «antitotalitar»“

 
   
La Revoluţie vă amintiţi unde eraţi?
Aici, în Studioul 4. Lucram la serialul „Ochii care nu se văd“ şi aveam o cabină a serialului. Veneam în fiecare zi, pentru că mai montam, mai vedeam materialul de la filmări. N-am avut răgazul să scriu mărturiile mele despre ce s-a trăit în televiziune; am o altă versiune decât cea oficială. Am păstrat un geamantan de documente. Comunicatele erau corectate la etajul 11 şi veneau în Studioul 4, iar după ce le citea, crainicul le arunca la coşul de gunoi. Eu mă duceam în văzul tuturor şi luam de acolo materialele. Sunt grăitoare pentru ce era atunci. De exemplu, din comunicate era tăiat cuvântul „anticomunist“ şi înlocuit cu „anticeauşist“ şi „antitotalitar“. Se voia doar o revoluţie anticeauşescu şi nu antisistem. Copiii ăia au murit în stradă pentru o revoluţie anticomunistă, nu doar să-l schimbe pe Ceauşescu!
 
Povestiţi-mi cum aţi început proiectul „Memorialul durerii“. 
Chiar în ’91, Răzvan Theodorescu, preşedintele de atunci al televiziunii, a primit o invitaţie din partea Parlamentului. O delegaţie de ziarişti elveţieni venea să filmeze închisorile politice din România şi să facă interviuri cu foştii deţinuţi. Era nevoie de un ziarist de la televiziune care să realizeze partea noastră şi m-a desemnat pe mine. De când am urcat în maşina în care erau martorii, protagoniştii filmelor, mi-am dat seama în ce tăcere şi în ce obscur am trăit în aceşti ani. Nu am ştiut câte puşcării a avut România şi câţi deţinuţi politici! Mai auzeam că au fost arestaţi braşovenii, auzisem de Babu Ursu, dar nu ştiam ce s-a întâmplat în anii lui Dej. Am început o muncă sisifică de pregătire; am coborât, cum ziceam eu, în tranşee şi am început să citesc jurnale din închisori. Mi-a plăcut istoria dintotdeauna. Şi băieţii mei au învăţat multă istorie, pentru că aveam toate tratatele de istorie în bibliotecă de la Pascu şi Daicoviciu, la Prodan. Am făcut întâi cele şase episoade din „Memorial“, că atât era proiectul, şi nu m-am mai lăsat. 
 
„Ce vreţi, doamnă, să ne scoateţi la pensie cu filmele astea?“
De ce aţi continuat?
Pentru că am descoperit oceanul ăsta de suferinţă la acei martori pe care îi adusese Parlamentul să le vorbească elveţienilor. Am mers cu ei peste tot în ţară, aproape în toate puşcăriile. Elveţienii filmau, iar noi eram la coadă şi, când să ne vină şi nouă momentul să filmăm, nu mai era timp. Toată perioada am folosit-o pentru un fel de documentare. Mi-am zis, în sufletul meu, că am această misiune de a le face dreptate celor care au suferit. De curând am auzit-o pe doamna Monica Pillat, fiica lui Dinu Pillat, şi el un fost deţinut politic, zicând că ea a vrut să se răzbune, bineînţeles cu iubire şi cu cercetare. În ce sens răzbunare? Aşa cum o definea Constantin Noica: să pună lucruri bune în locul celor rele. Aşa am încercat şi eu să suplinesc urgia din puşcării cu portretele acestor oameni, nişte martiri, fie că au fost din rezistenţa din munţi, oamenii bisericii greco-catolice, preoţi ortodocşi sau ţărani. Am realizat filme care au ajuns peste tot în lume. De exemplu, Arhivele Hoover (n.r. – din Statele Unite) au achiziţionat 100 de filme, şi Biblioteca Congresului American le are, iar Videoteca din Paris a selecţionat câteva filme din serialul nostru, printre care „Corneliu Coposu - Legiunea de onoare“. Nu se ştia decât că România a fost o ţară în care nimeni n-a crâcnit, în care toată lumea s-a supus regimului totalitar. Noi am avut cea mai importantă mişcare de rezistenţă din munţi. De câte ori dau reluări la televiziune şi văd filmele, aproape că nu există film la care să nu plâng. A existat un rău mai mare decât al nostru, al celor care am răbdat de frig, foame şi nonlibertate: răul celor care au trăit în puşcării. 
 
Vă amintiţi cum au fost primite de public primele episoade ale „Memorialului“? 
Pe 14 august 1991 a intrat primul episod. O colegă, redactor-şef, a venit a doua zi la redacţie şi mi-a spus: „Toată seara mi-au bătut la uşă vecinii şi m-au întrebat ce-i cu emisiunea asta şi dacă e un post pirat“. Pentru că televiziunea era încă îndoctrinată. Deşi anunţase că va fi liberă, nu prea putea să fie în totalitate. Protagoniştii mei din film erau anticomunişti. Vorbeau împotriva unui regim şi continuau să spună că România încă nu s-a desprins de comunism, ceea ce era foarte grav în perioada aceea. A fost o vreme grea şi pentru mine, pentru că, de multe ori, mă chemau preşedinţii (n.r. – TVR) şi mă întrebau: „Ce vreţi, doamnă, să ne scoateţi la pensie cu filmele astea?“. Dar nu mă speriam. Televiziunea publică, cu toate dificultăţile pe care le-a străbătut, şi-a asumat resposabilitatea să facă cel mai longeviv şi mai important, aşa spun criticii lui, serial anticomunist din Europa de Est. Chiar dacă nu am avut mijloace şi bani precum au emisiunile de divertisment, m-a susţinut de-a lungul anilor. Şi acum mă susţine: am ieşit la pensie, dar fac filme în continuare. 
 

Despre Ion Mihai Pacepa: „Nu şi-a trădat ţara, l-a trădat pe Ceauşescu“


FOTO: Eduard Enea
 
În toţi aceşti ani, aţi ascultat multe poveşti de-ale victimelor dictaturii comuniste. 
Da, probabil că mulţi au mai încercat să facă memoriale, dar nu au reuşit să obţină confesiunile pe care le-am obţinut noi. Mi-am câştigat o credibilitate, pentru că n-am transformat suferinţa în joc sau în comicărie şi întotdeauna am fost pătrunsă de ceea ce fac. Niciodată n-am putut să îl pun pe interlocutor într-o situaţie dificilă. Era un adevărat exerciţiu de tăcere şi de concentrare să fac un interviu. Mă uitam în ochii omului şi eram trup şi suflet alături de el. Şi asta a determinat atâta lume să vină la „Memorial“. Am încă cereri nerezolvate de la oameni care şi-au dat seama ce important e să spună prin ce au trecut. Generaţiile de astăzi, cum eşti tu, – şi după tine vor veni alţii – nu ştiu cât s-a suferit în ţara asta. Îmi amintesc că am fost la Chişinău şi am făcut un interviu cu ambasadorul de acolo, român, şi la început mi-a zis: „Doamna Longin, eu m-am format ca anticomunist datorită memorialului dumneavoastră. Am 40 de ani şi nu era seară în care rula filmul să nu mă uit“.  
 
Aşadar, este important pentru dumneavoastră să educaţi generaţia tânără?
Da, mă duc şi în licee, şi în facultăţi când sunt invitată. Tinerii sunt interesaţi de „Memorial“.  Istoria se poate repeta şi chiar dacă nu se repetă, ceea ce ne-am dori cu toţii, e important să ştie din ce popor se trag, nu dintr-unul de mitici, ci de oameni bravi. De curând, fiul meu cel mic şi-a lansat un roman la Cartea Românească. Am fost şi eu la lansare, iar o domnişoară mi-a zis: „Doamnă, pentru mine reprezentaţi tinereţea noastră. Prin filmele dumneavoastră ne-am format“. Sper să îi determine să cunoască mai mult, să îşi ia cu ei filmul, dacă o carte de istorie nu-i ajută. Şi nu-i ajută. Nu se poate să deschizi o carte de istorie la anul 1918 şi să vezi doar un paragraf. Nimic despre cei care au condus: Iuliu Maniu, Gheorghe Pop de Băseşti, Iuliu Hossu. De aceea, din grila de toamnă am început o serie nouă „Oameni mari care au făcut România Mare“. Eu am deschis Centenarul.
 
Alături de cei doi fii  FOTO: Arhiva personală Lucia Hossu-Longin

„Revanşa Securităţii“
Cu ani în urmă, am aflat din mass-media că primul dumneavoastră soţ, Valentin Hossu-Longin, a colaborat cu Securitatea. 
Am aflat odată cu presa. Între timp, el a dat în judecată CNSAS, a câştigat şi i-au dat document că n-a colaborat. Cât am trăit cu el nu am văzut întâlniri ciudate. Spun un lucru grav, descoperit de-a lungul cercetărilor: mulţi copii de oameni care au fost curajoşi şi au suferit detenţie politică au fost cooptaţi de Securitate. A fost revanşa Securităţii: din fiii marilor luptători să facă informatori. Asta am văzut studiind dosare nenumărate. De exemplu, fostul meu soţ luase parte, la 11 ani, la procesul tatălui lui, într-un tribunal în care el, mama şi sora lui au fost scuipaţi. Sigur că în mulţi dintre ei s-a instalat frica şi probabil că mulţi au cedat. El, nu. 
 
După 1989 aţi avut dezamăgiri?
Am avut multe dezamăgiri şi încă mai am, dar sunt un om pozitiv. Cum zicea Elisabeta Rizea: „Doresc să apuc ziua în care se limpezeşte lumea“. Şi lumea nu se limpezeşte. Dar, cu toate astea, cred că în poporul nostru există calităţi care îl vor determina să se trezească. Măcar la 100 de ani şi tot ne trezim. De exemplu, când am început „Memorialul“, ştiam la ce să mă aştept. La un moment dat, la ora 20.00, la Jurnal, a apărut o ştire că în conferinţa de presă a PSM s-a ridicat un nebun din sală şi a zis că mă împuşcă pe mine. Domnul Verdeţ şi domnul Păunescu, care conduceau şedinţa, l-au scos din sală. SRI-ul m-a sunat să mă întrebe dacă vreau să fac reclamaţie. Am spus că nu vreau să fac nicio reclamaţie. Dar SRI-ul mi-a adus situaţia omului: era fost ofiţer de Securitate, avea şi pistol acasă. Aş vrea să îi transmit tinerei generaţii de jurnalişti să nu mai spele generalii Securităţii, cum a făcut cu Iulian Vlad. Colegii mei trebuie să înţeleagă că, dacă ai făcut parte dintr-o instituţie represivă care a omorât milioane de oameni în puşcării, nu poţi să fii un înger, mai ales dacă nu te-ai dezis. Am făcut reportaje despre 15 noiembrie ’87, am stat de vorbă cu cei din „15 noiembrie“ (n. r. – asociaţia) şi am aflat că generalul Vlad a fost coordonatorul reprimării mişcării de la Braşov. Muncitorii braşoveni au fost schingiuiţi sub comanda lui Iulian Vlad. Nu ştiu ce a mai făcut generalul Vlad de-a lungul vieţii, dar fapta asta nu se pune? 
 
V-a fost greu să lucraţi la volumul despre generalul Ion Mihai Pacepa?
Nu. Face şi el parte din sistemul represiv, dar e un om care a renunţat. Nu şi-a trădat ţara, l-a trădat pe Ceauşescu. Asta e foarte important. După dezvăluirile lui, până la moarte, Ceauşescu n-a mai fost invitat nicăieri de nicio ţară civilizată. Am studiat dosarul de 100 de volume făcut de Securitate după fuga lui şi acolo am văzut cum se turnau unii pe alţii. Şi pentru un pachet de ţigări! Pe lângă marile afaceri, mai conta şi ăsta. Martorii erau puşi să vorbească împotriva lui Pacepa. El făcea comerţ cu electronice, dar şi ei făceau. Am vrut să văd de ce şi cum s-a rupt de sistem. Mi-a explicat că, în clipa în care Ceauşescu l-a trimis la Europa Liberă să pună la cale nişte atentate, şi-a dat seama că de data asta el nu mai transmitea ordine, ci trebuia să le execute direct. Atunci a decis să plece. O decizie grea, pentru că a stat în America cinci ani în anchete până l-au acceptat. L-au stors de informaţii, să vadă dacă ruptura lui este definitivă şi vine din conştiinţă. 
 
CV
Numele: Lucia Hossu-Longin
Data şi locul naşterii: 24 septembrie 1941, Brăila
Starea civilă: Căsătorită cu regizorul Dan Necşulea şi are doi fii. 
Studiile şi cariera: 
A absolvit Facultatea de Limba şi Literatura Română în cadrul Universităţii din Bucureşti. 
Înainte de Revoluţie, a fost redactor la „Revista pădurilor“, la „Scânteia Tineretului“ şi la secţia de film şi teatru a Televiziuii Române. Printre documentarele pe care le-a regizat sau produs se numără filmele „Visul - Portret Liviu Ciulei“ (1992), „Toma - după 20 de ani“ (1997) şi „Evocare B.P. Haşdeu“ (1999), precum şi serialele „Memorialul durerii“ (1991), respectiv „Memorialul durerii - Seria neagră“ (2009). 
În 1992 şi 1993 a obţinut Marele Premiu al Asociaţiei Profesioniştilor de Televiziune din România, iar în anul 2000, Premiul pentru Memorie la Festivalul Internaţional M.I.P.A. din Spania. 
Între 1996 şi 2000 a fost membru în Consiliul de Administraţie al Societăţii Române de Televiziune. 
Locuieşte în: Bucureşti
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările