Este mistică, vă spun din capul locului, ca  să n-avem discuţii. Iar omul care i-a povestit-o lui Sim. Fl. Marian, avea o fiică pe nume Pelagia. Frumos, nu? Ah, secolul ăsta, al 19-lea, cate mărunţişuri dulci ne-a lăsat!

Protagoniştii poveştii sunt viţa-de-vie, măslinul şi trandafirul sălbatic.

Într-o zi, lemnele s-au trezit că n-au împărat şi-au făcut o plângere la cel mai înalt nivel, direct la cabinetul lui Dumnezeu. Prin lemne, desigur, înţelegem toate plantele lemnoase, de la copacii indiferenţi, care nici măcar n-au venit la alegeri, până la arbuşti, tufişuri şi altele mai modeste.

Dumnezeu a făcut imediat nişte propuneri, pe primul loc situându-se viţa-de vie, ca fiind foarte implicată în grijaniile creştinilor. Însă viţa a refuzat pe loc, motivând că şi-aşa avea destule pe cap.

Dumnezeu l-a rugat apoi pe măslin să-şi depună candidatura, având în vedere rolul lui capital în “misterele” vindecării. După cum vă închipuiţi, nici el n-a vrut să fie împărat, părându-i-se mult prea obositor să-asculte zilnic văicărelile interminabile ale confraţilor.

Abia atunci Dumnezeu s-a interesat  dacă era cineva amator să devină conducătorul lemnoaselor. Iar dintre toate tufişurile care foşneau cu timiditate, numai trandafirul sălbatic, cunoscut şi ca măceş sau răsură, a spus deschis că i-ar fi plăcut, nu i se părea cine ştie ce, mai ales pentru el, care era o plantă cam fără griji.

Aici trebuie să vă spun că pe vremea aia nici măcar nu avea vreun nume atât de sonor. Abia după ce-a urcat pe tronul împărătesc a-nceput să-şi spună trandafir ori  Rosa canina. Până atunci el fusese doar câcădâr, adică un umil autor de căcădâre (măceşe). Dar se bucura de mare simpatie printre ai lui.

Nu se ştie de ce, poate din naivitate, poate din orgoliu, s-a arătat foarte amator să urce pe tron. Nu ni se spune nicio clipă că ar fi avut calităţile necesare unui conducător. Totuşi, a fost acceptat. Nici măcar Dumnezeu n-a făcut vreo observaţie în sensul ăsta. Motivul pentru care trandafirul a ajuns împărat pare să fie bucuria lui sinceră de a se şti şef peste lemne.

Spre deosebire de viţă şi de măslin, n-avea niciun rol mistic, niciun har de la Dumnezeu. În schimb, era un tufiş fericit.

De cum s-a răspândit vestea că trandafirul a ajuns căpetenia lemnelor, au început şi discuţiile despre valoare, competenţă şi alte tâmpenii. Oamenii şi-au pus întrebări, aşteptând o minune din partea lui. Este luat de pe câmp şi adus sub streaşina casei, îngrijit şi ocrotit cu toată atenţia.

Într-o zi, un om din Ilişeşti, cuprins de mâhnire că fiica lui, Pelagia, nu mergea încă, deşi avea 4 ani, i-a cerut ajutor trandafirului. Normal, mai înainte se sfătuise cu vrăjitoarea, îl consultase pe popă şi abia după toată această documentare, cumva, iluminat, şi-a dat seama că trandafirul, marele împărat al lemnelor, voia să vadă copilul de aproape. Omul a trecut-o pe Pelagia  printre crengile lui, iar accidental, cămaşa fetiţei a rămas agăţată de-o creangă. Nu vreau să vă povestesc ce era sufleţelul Pelagiei, nici despre experienţele care te fac să-ţi crape fierea în tine. Ci vă voi spune doar că trandafirul şi-a făcut treaba:  după ce fetiţa a ieşit din tufa ţepoasă, a rupt-o la fugă, lăsându-şi familia într-o uluire totală.

Tatăl a rămas cu convingerea că trandafirul a făcut un miracol, primul de când urcase pe tron, iar părerea lui, întărită şi de vindecarea Pelagiei, a făcut înconjurul Pământului. Nimeni nu s-a mai îndoit că, în sfârşit, Dumnezeu îi făcuse trandafirului un cadou, pe măsura noii lui demnităţi. De la această întâmplare s-a răspândit credinţa că trandafirul măsoară densitatea răului care pluteşte în jur.

Pe cât de banală, pe atât de puternică, întâmplarea face ca trandafirul să-şi capete respectul cuvenit unui împărat, revenindu-i rolul de paznic al porţilor.

Oamenii şi-au împodobit imediat ferestrele cu florile lui, iar, cu timpul, n-a mai existat poartă fără o tufă. Nu mult după aceea, a devenit negociator între viaţă şi moarte şi un factor esenţial în recuperarea condiţiei omeneşti.

Şi toate astea au pornit de la picioarele bietei Pelagia, fără ca cineva să fi citit despre trandafirii lui Isis, împrumutaţi cu drag de primii creştini. Aici vorbim despre un om din Suceava şi despre experienţa lui mistică. Şi, ca să mă credeţi, ilustrez cu o pagină din ierbarul lui Sim. Fl. Marian, publicat în monumentala lui Botanica poporană română.

Prin urmare, bucuria trandafirului de a se şti împăratul lemnelor nu este tocmai un semn de prostie. El nu doreşte tronul împărătesc din inconştienţă sau din vanitate. Ci bucuria sa de a fi împărat este pur şi simplu inocentă, atât de inocentă încât poate să dezvolte oricare dintre însuşirile pe care oamenii sunt dispuşi să i le atribuie. Exact ca acel om vesel, simpatizat în mod unanim, căruia îi dăm like-uri.

 Şi într-adevăr, e destul de greu să alegi. Chiar şi când te crezi deştept şi pui în balanţă faptele unui om, până la urmă, în spatele unor calcule complicate, se află acelaşi prostesc sentiment, o sympathie, în numele căreia eşti gata să inventezi calităţi  imbatabile chiar şi unei biete tufe cu spini.