Bâlci (5). Dracu'

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
dd

Tot în bâlci, printre multe altele, era şi o zonă de sclavi. Oamenii, de regulă, aşezaţi pe jos, aşteptau să fie cumpăraţi de cineva. Alecsandri descrie o astfel de piaţă, în „Istoria unui galbăn şi a unei parale” şi-aş da un citat, dar precis ar urla Google la mine, pe motiv de greşeală politică.

Vânzarea oamenilor, era la ordinea zilei, însă tranzacţiile mari se făceau între boieri, care cumpărau sate întregi de robi, aflaţi pe lângă moşiile cumpărate. Deci, nu veneau la piaţă, nu cumpărau robi din bâlci.

Sclavii erau moşteniţi, legaţi pentru totdeauna de numele unui boier căruia îi preluau apucăturile mentalităţile, încât puteau fi identificaţi cu uşurinţă ai cui erau. Aşa, de pildă sclavii boierilor Creţuleşti erau hoţi, ai lui Văcărescu - zăpăciţi, dar fierari buni şi lăcătuşi, ai banului Brăiloiu erau infatuaţi şi sclifosiţi rău, iar lăieţii boierului Slătineanu, exact cum am povestit în Manuscrisul fanariot: călători mari, pentru că stăpânul le făcuse o adeverinţă de liberă trecere, încât dacă vedeai prin ţară cete de rudari, după 1740, nu puteau fi decât ai Slătinenilor.

Ei bine, un boier cu ştaif, de viţă-veche, adică velit, nu-şi vindea sclavii în bâlci şi nici nu-i cumpăra de acolo. La bâlciuri ajungeau cei mai oropsiţi robi. Sclavia era generalizată în secolele 17-18, încât orice precupeţ sau om mai cu stare avea, acolo, măcar 2-3 sclavi. Dintr-un document de pe la finele secolului al 18-lea, aflăm că un logofăt, care lucra chiar în cancelaria Divanului, avusese o sclavă, însă femeia fugise. După un timp, logofătul descopere că fugara se măritase cu un rob din proprietatea Domniei, cei doi devenind fericiţii părinţi a nu mai puţin de cinci băieţi. Logofătul a făcut o plângere, adresată lui Alexandru Moruzi, iar acesta i-a dat o altă roabă, în schimbul celei fugite. Însă logofătul nu e mulţumit. Face o nouă plângere în care arată că e prea sărac şi că nu-şi poate permite să cumpere un bărbat pentru sclava primită (!). Având în vedere că fosta lui sclavă avea deja copii, se considera înşelat şi voia alte despăgubiri sau încă un sclav, în compensaţie.

Aceste înscrisuri (publicate de V.A Urechia) exprimă normalitatea unei lumi sclavagiste. Într-un document, de la Academie, scrie că o anume jupâneasă Ilinca Cioroboreanca, la anul 1710, primea oameni în amanet, iar dacă datoria nu era plătită, vindea aceşti sclavi, cu toate că nu avea acte pe ei. Unde şi cum? Desigur neoficial, pe un preţ mai mic, mai ales în bâlciuri.

 Când cineva ajungea la strâmtoare, vindea un sclav. Când îl enervase sclavul prea rău, la fel, lua calea bâlciului. Tot în bâlci erau aduşi robii pentru premiu. La întrecerile distractive, mai ales la aruncarea inelelor (belciugelor), premiul era un sclav, care nu putuse fi vândut, pe care nu-l voia nimeni. De aici vine şi vorba nu m-ai câştigat la belciuge, adică nu sunt chiar printre cei mai jalnici sclavi. Într-un cuvânt, la bâlci ajungeau sclavii fără noroc.

Dacă nu scria Alecsandri, dacă n-ar fi fost arhivele, n-am fi ştiut şi poate va dispărea şi informaţia asta la cum merg lucrurile acum. A scris despre sclavi?! Trebuie scos din Istorie! Nu mai zic dacă îşi făcea cineva, Doamne fereşte, un tablou cu sclavii lui, eventual desenaţi mai mici, că de - erau sclavi! Imediat veneau nişte americani să-l pună pe foc! Nici nu vreau să mă gândesc la Piramide, pe care nu le văd bine! În Egiptul Antic inşii erau desenaţi în funcţie de rang - faraonii - mari, apoi restul, din ce în ce mai mici, încât sclavii ajungeau să arate ca nişte spiriduşi pe lângă stăpân. Ce-o să facem acum? O să dăm Piramidele jos? Nu m-aş mira! N-ar fi exclus. Nu-i văd bine nici pe fraţii de prin Ardeal, având în vedere că pe-acolo a sfârşit-o Mihai Viteazul! (Sper că încă putem să râdem. Sau nu?)

Ei, bine, cât se mai poate să povestesc despre sclavi, trebuie să vă spun că un tip, pe nume Dracu, a fost adus la bâlci, în ziua de Sf. Ilie, a anului 1816 (după cum am aflat dintr-un document păstrat la BAR). Era bâlci mare, la Obor, în aceeaşi locaţie despre care am povestit săptămâna trecută, ba chiar mai sus, căci târgul se mai mutase niţel.

Dracu era proprietatea unei precupeţe din mahalaua Izvorul Verde (devenită azi cartierul Izvor). Aceasta voia să-şi vândă sclavul, pentru că era ceacâr şi-avea trei fire de barbă, ca să nu mai punem la socoteală culoarea, iar înfăţişarea lui drăcească nu doar că-i atrăsese numele, dar îi băgase femeii frica în oase. Normal, n-ar fi cumpărat un astfel de sclav, dar îl primise cadou, de la o mătuşă neagră la icre.

Într-o noapte precupeaţa a dat nas în nas cu ceacârul şi era să crape fierea în ea. Aşa că, a doua zi, fiind bâlci, a hotărât să scape de el, chiar dacă ştia c-o să-l vândă în pierdere.

Dracu, ciufulit, zbanghiu, numai în cămaşă, a stat cu soarele în cap, de dimineaţă şi până aproape de seară. Doar el şi încă doi inşi au rămas nevânduţi. Pe el se înţelege de ce nu-l voiau - era chior. Dar ceilalţi pur şi simplu n-aveau noroc.

Bâlciul a fost vesel, lumea a tras la măsea, iar precupeaţa s-a dus să se holbeze la frumuseţile care erau pe-atunci - curiozităţi, ca bărbatul priapic şi femeia-şerpoaică. Sârbul care păzea piaţa de sclavi se aghesmuise şi depăna amintiri cu nişte lăutari care-i cântau în ureche. Totul arăta ceva mai animat decât în pictura lui Amedeo Preziosi  (de mai sus), făcută după aproape cinzeci de ani, faţa de istoria noastră.

Dracu era lihnit şi mai supărat decât precupeaţa că nu fusese vândut. N-avea unde să fugă, ar fi fost imediat prins şi-ajungea la mai rău. Unde se putea duce un sclav, care se vedea de la o poştă că e fugit şi care nu avea niciun act?! Totuşi, se putea trage într-un loc mai bun, sub o căruţă. Ceilalţi doi, văzându-l, s-au târât şi ei după el. Apoi, au descoperit alături altă căruţă, mai bună, cu un coviltir înalt. În general, căruţele erau acoperite cu pânză, piele, dar şi mai des cu rogojină. Acestea din urmă erau de două feluri: unele cu boltă, iar altele, pentru cărat grâne sau calabalâcuri înalte, aveau formă cilindrică, atingând uneori şi doi metri în înălţime (să recunoaştem: era impresionant). Dintr-un astfel de vehicul, care căra echipamente de circ, a ieşit un cap, curios să vadă cine se mişca pe lângă căruţă. Iar acest cap părea identic cu al lui Dracu, ceea ce i-a făcut pe cei trei sclavi să moară de frică. Era un tip chior şi ciufulit rău.

Ce s-a întâmplat exact-exact nu se ştie. Căruţa de circ şi-a văzut de drum, iar precupeaţa a reclamat la agie că-i dispăruse singurul sclav. Aşa a ajuns până la noi documentul în care căpitanul agiei dispune căutarea celor trei fugari, apoi, peste un an, apare un alt document în care ni se spune că, întrucât nu există indicii, cazul va fi clasat. Cei trei sclavi n-au fost găsiţi şi nici căutaţi.

În ceea ce mă priveşte, mă gândesc că Dracu a devenit artist de bâlciuri, călător sau măcar demonul precupeţelor singure.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite