„Apostolii Epocii de Aur“, episodul #1: Scurt dicţionar de servilism

„Apostolii Epocii de Aur“, episodul #1: Scurt dicţionar de servilism

Nicolae Ceauşescu ar fi fost astăzi un pic cam trist. FOTO: AP

Îi putem numi canaliile din jurul Ceauşeştilor, primii adulatori, subordonaţii unei dictaturi cu două feţe: Nicolae şi Elena Ceauşescu. Sunt cei care au construit soclul unor lideri prea alienaţi ca să mai înţeleagă ceva din ţara pe care o conduceau. O să-i numim „Apostolii Epocii de Aur“ şi o să vi-i arătăm dezgoliţi, în plinătatea slugărniciei care i-a ţinut în viaţă şi în putere. În fiecare săptămână, în „Weekend Adevărul“.

Pe 22 decembrie ’89, umbla în cămaşă de noapte pe peluza palatului din strada Primăverii, de la numărul 50. Avea minţile rătăcite. De puţin timp, se mutase acolo, într-o anexă a palatului, la etajul I. Era vizitată doar pentru fotografii şi strângeri de mână oficiale, pentru că figura ei avea caracter oficial. Ea nu mai ieşea niciunde. Se mai ducea duminică dimineaţa la Biserica „Naşterea Maicii Domnului“ din Dorobanţi, peste drum pe Liceul „I.L. Caragiale“, dar atât. Căuta împăcare. Acceptase, dar nu înţelesese niciodată de ce trebuia să trăiască în locul acela, între oamenii aceia pe care, deşi îi iubea cum ştia ea, le nesocotea obiceiurile şi le căuta fără succes, în puţinele cuvinte pe care i le adresau, ceva familiar, vechi, de-al său. Înainte, îşi mai consuma cuvintele în compania moşului de la parter, Andruţă, cumpărându-i prietenia cu ceva ţuică. Dar bătrânul se dusese la Domnul. Iar ea rămăsese singură în acest palat. Prizonieră într-un palat. Nu avea, de fapt, nimic din ceea ce i se spunea că are. Era singură şi neputincioasă.

Pe 22 decembrie ’89, era văzută ultima dată umblând de capul ei. Era în cămaşă de noapte şi bolborosea ceva fără sens, plimbându-se pe peluzele palatului. Servitorii angajaţi s-o îngrijească au dus-o atunci la spital. „Se bănuieşte că pacienta de la urgenţă era sub un oarecare tratament, dar în momentul descoperirii ei era părăsită“, scria „România liberă“ pe 29 decembrie. Peste câteva zile, s-a stins. Rămăsese captivă smintelii care-i pusese stăpânire pe gânduri. N-a aflat niciodată despre soarta copiilor săi.

Amurgul
Alexandrina Petrescu, Lixăndrina, 102 ani, mama eroină a Elenei Ceauşescu, murea însingurată într-o rezervă de spital, desprinsă complet de realitatea oricum cumplită pentru orice mamă: fiica sa tocmai fusese ucisă de un pluton de execuţie, în urma celui mai absurd proces-spectacol televizat în România.

Tristeţea. „Dă, mamă, cu biciu-n mine“ este, potrivit îndrăgitei cântăreţe de muzică lăutărească Gabi Luncă, melodia care o făcea pe Elena Ceauşescu să verse lacrimi de nostalgie, sincere.

Alexandrina Petrescu îşi pierduse fiica în faţa unui perete devenit sită de gloanţe fără măcar să-şi poată explica, omeneşte, de ce, cine, cum. Elena Ceauşescu nu murise pe loc, ci după ce căpitanul paraşutiştilor din plutonul de execuţie mai descărcase în ea un încărcător. La final, rămăsese această fotografie sinistră: un câine negru lingea din balta de sânge în care zăceau doi bătrânei executaţi de Crăciun, în Garnizoana Târgovişte. Era amurgul zeilor.

Libertatea
Era sfârşitul unei lumi, al unei „Epoci de Aur“. Această fotografie panoramică a prăbuşirii comunismului redă cu înaltă fidelitate întocmai esenţa fostului regim, cu toate elementele care o descriu: singurătate, neputinţă, absurd, nebunie şi moarte. După 45 de ani de comunism, după aproape un sfert de veac de ceauşism, românii îşi puteau striga, pentru prima dată, libertatea pe străzi. Aşa a fost să fie atunci.

Neîmpăcarea
Dar Revoluţia română a îngropat multe secrete ale comunismului românesc şi a născut alte mistere. La unele colţuri, se-auzea că Nicolae şi Elena Ceauşescu au fost trimişi, clandestin, în China sau în Cuba. Să trăiască acolo, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin. Atât de nemuritori îi credeau românii, atât de tulbure era neîmpăcarea, atât de puternică era ura.

Memoria
Cu timpul, astfel de zvonuri, precum şi alte impurităţi ale istoriei contemporane s-au mai decantat. Poate că are şi timpul rolul lui. Lumea mai uită. Totuşi, în aproape 26 de ani de la Revoluţie, memoria a fost, parcă, din ce în ce mai îngăduitoare. Nicolae Ceauşescu a devenit, dacă nu simpatic, măcar nu rău de-a binelea. Elena Ceauşescu stârneşte astăzi mai degrabă grimase complice, de connaisseur. În presă şi, nu de puţine ori, în literatura de specialitate, despre cuplul dictatorial sunt publicate o mulţime de banalităţi înfiorătoare şi de uzanţe de protocol, menite să mai agite impurităţile acelea.

7 septembrie 1978, C.A.P. „Tudor Vladimirescu“, jud. Brăila: Nicolae şi Elena Ceauşescu, pe potecă, în porumb. FOTO: Fototeca online a comunismului românesc

Dreptatea
Iată, Nicolae Ceauşescu se îmbrăca singur şi-şi făcea singur toaleta. Nu folosea parfum, ci doar un deodorant spray. Nu mânca ciocolată, nu bea Pepsi, nici cafea. Îi plăceau mâncărurile simple, precum ciorba de lobodă făcută cu zarzavat, acrită cu borş şi spanacul piure cu ouă ochiuri. Ea îl fura la table, avea coafeză, manichiuristă, pedichiuristă şi maseur de la Spitalul Elias. Era chimistă de renume mondial, dar nu ştia care-i treaba cu dioxidul de carbon – îi citise, la un moment dat, simbolul chimic adliteram: „codoi“. Ce caraghios! Cel mai adesea, aceasta este paradigma în care se vorbeşte despre Ceauşeşti şi despre comunism. Asta dacă nu sunt în apropiere voluntarii nostalgici, pregătiţi oricând să inventarieze cu emfază blocurile de locuinţe, fabricile, uzinele şi celelalte şantiere, pentru a conchide, privind înainte cu mânie, că tot înainte era mai bine. Poate că un pic de dreptate au şi aceşti oameni, doar sunt vreo câteva milioane în total. Alţi români, aflaţi într-o minoritate în scădere, sunt în continuare orbiţi de ura viscerală pentru comunism, pentru Ceauşescu, de regretul nervos al pierderii tinereţii într-o închisoare naţională. Au şi ei dreptatea lor.

Răspunsurile
De cele mai multe ori însă, între Ceauşeşti şi comunism e pus semnul egalităţii doar pentru a-i elimina din ecuaţia puterii pe ceilalţi 4 milioane de membri de partid, câţi erau ei în anul 1989. Dar ecuaţia puterii în comunism are o mulţime de necunoscute! Niciun om rezonabil nu poate înţelege trecutul recent doar prin prisma diverselor fleacuri şi dantelării ale Ceauşeştilor, palavre de o inutilitate sordidă, care acoperă celelalte capete ale acestui monstru istoric.

Cine au fost, în acest caz, oamenii care au ţinut prima linie a frontului construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate? Cum au putut să sară atâtea trepte profesionale? Ce-au făcut, odată instalaţi în fotoliile călduroase ale nomenclaturii de partid? În ce garnizoană i-a prins pe ei Revoluţia? Şi ce moştenire, fizică sau spirituală, au lăsat ei urmaşilor lor? Răspunsurile la aceste întrebări alcătuiesc un tablou complex al comunismului, cu paradoxale componente dinastice şi fanariote. O întreagă epocă de aur. Chiar şi aşa, construită pe o fundaţie alcătuită din himere şi absurd. Dar fiecare epocă de aur are apostolii ei.

 


Manifest pentru „Cenuşăreasă“

Marţi, 1 decembrie 2015. Preşedintele României, Klaus Iohannis, decorează, la Palatul Cotroceni, mai multe personalităţi române. „Este esenţial pentru identitatea noastră naţională să ne recunoaştem valorile“, a spus preşedintele. Printre valori, s-a aflat şi scriitorul Dumitru Radu Popescu, un apropiat al nomenclaturii de vârf din comunism. Unul dintre cei despre care, când se aflau la restaurantul Uniunii Scriitorilor, nimeni nu ştia dacă sunt paharnici sau turnători. Dar aşa a ales preşedintele nostru ales, iar noin-avem niciun motiv să ne împotrivim.

Totuşi, unii dintre jurnaliştii cărora le-a parvenit lista decoraţilor au scris, în gazetele lor, despre cum şeful statului l-a decorat pe artizanul cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu. „E Radu, nu Dumnezeu!“, îi certau cititorii pe forumuri. Jurnalistul îl confundase pe Dumitru Radu Popescu cu Dumitru Popescu, zis Dumnezeu. Alţi cititori au luat gafa jurnalistică de bună şi s-au scandalizat, la rândul lor. E adevărat, nimeni nu l-a decorat pe „Dumnezeu“ – propagandistul rămâne un simplu cioplitor de himere, după cum se cheamă şi una dintre cărţile sale de memorii. Totuşi, proporţiile amneziei sunt, parcă, din ce în ce mai nesănătoase.

Exemplul nu e unic. În urmă cu un an, un bătrânel relativ simpatic, oricum zâmbitor, era abordat de jurnalişti la ieşirea din Palatul Cotroceni, unde participase la o chermeză organizată, în scopuri de PR, de către fostul preşedinte Traian Băsescu. „Cum a fost la întâlnire?“, fusese întrebat unchiaşul blând. După darea de seamă, o reporteriţă preocupată de autenticitatea materialului jurnalistic îi solicită numele, în clar, pentru burtieră. „Virgil Măgureanu“, spune bărbatul şi surâde iertător.

Cine nu-şi cunoaşte trecutul
E limpede că imaginea semizeilor comunişti s-a estompat puternic sau a suferit dramatice reevaluări în România de azi. Astăzi, Corneliu Vadim Tudor e înmormântat cu onoruri. În urmă cu 26 de ani, cânta cu patos despre realizările socialismului românesc. Astăzi, numele lui Adrian Păunescu şi al lui Sergiu Nicolaescu trimit, în imaginarul colectiv, la esenţa culturii româneşti. Cei doi, se pare, au lăsat o moştenire culturală nobilă, nicidecum amintirea propagandei maligne în slujba marelui conducător. Istoria pare o Cenuşăreasă.

6 septembrie 1978. I.A.S. Odobeşti, jud. Vrancea: Nicolae Ceauşescu efectuează controlul calităţii pentru Galbena de Odobeşti FOTO: Fototeca online a comunismului românesc

În curtea Facultăţii de Ştiinţe Politice sau chiar a Facultăţii de Istorie, Universitatea din Bucureşti, se găsesc cu greu studenţi care să ştie cine-au fost Emil Bobu, Manea Mănescu, Constantin Dăscălescu, Nicolae Doicaru şi Suzana Gâdea. Tinerii privesc cu nepăsare şi simplifică dezinteresat trecutul României. Pentru părinţii lor, iminenţa zilei de mâine rămâne mult mai importantă decât orice pomeniri. Iar bunicii lor rămân în aceeaşi echilibristică periculoasă între nostalgie şi dispreţ pentru trecut. Deşi, după cum s-a mai spus, cine nu-şi cunoaşte trecutul e obligat să-l repete.

„De la autorii bestsellerului «Apostolii lui Stalin»“
Vă propunem altceva. Să ne redescoperim trecutul, cu tot cu eroii şi cu zmeii lui, dar cu câteva lumini şi cu câteva umbre în plus. Aducem un pic de prospeţime în discuţiile despre comunismul românesc. Şi asta pentru că suntem de-o vârstă cu ultimele amintiri pe care le aveţi dumneavoastră din România antedecembristă. Pentru că n-avem nostalgii şi nici simpatii. Pentru că n-o să ne intereseze niciodată ce fel de ciorbă mânca Nicolae Ceauşescu. Pentru că, aşa cum ar spune orice promo de la Hollywood, „de la autorii bestseller-ului «Apostolii lui Stalin», un nou serial-documentar în «Weekend Adevărul» vă prezintă biografiile nomenclaturiştilor lui Ceauşescu păstrând acelaşi umor gratuit şi aceeaşi obiectivitate jurnalistică frustă“. Pentru că, de fapt, nu ne interesează oamenii aceştia decât în măsura în care avem nevoie să-i ştim, iar dumneavoastră aveţi nevoie să nu-i uitaţi. Aşa că vi-i arătăm dezgoliţi de secrete, în plinătatea slugărniciei care i-a ţinut în viaţă şi în putere. Fără ură, pentru că ura nu răscumpără nimic. Şi fără nostalgie. Nostalgia e contraproductivă: România a trăit deja ultima zi de comunism. Totuşi, fiecare lider, fie el şi comunist, are dreptul, ca orice om politic, la un portret cel puţin pragmatic. Cine a fost, ce a făcut, ce a lăsat în urmă şi, mai ales, cui? Despre asta e vorba.

Am antologat câteva zeci de volume şi lucrări ştiinţifice, am urcat în bibliotecă şi coborât iar în arhive, am răscolit dosare şi am parcurs peste 10.000 de file din documente, am pornit pe poteci bătătorite bine, dar am găsit şi luminişuri ignorate pe nedrept. Am vorbit cu istorici şi cu martori ai trecutului. Am cules articole din presa vremii şi am vorbit cu moştenitorii de sânge ai comunismului românesc. Suntem gata. Începem.

Scurt dicţionar de servilism

Regimul Ceauşescu şi dictatorul cu acelaşi nume nu s-ar fi bucurat de o mare susţinere dacă nu ar fi avut în spate oameni care să-i sărute papucul „sultanului din Scorniceşti“. Vă prezentăm lista scurtă a celor care au servit interesele cuplului dictatorial în detrimentul intereselor naţionale. Aceştia sunt „Apostolii Epocii de Aur“

Nicolae Cauşescu a fost satrapul României timp de 24 de ani, între 1965 şi 1989. A început ca simplu activist în anii ’30, a făcut puşcărie alături de greii Partidului Comunist din România, le-a câştigat încrederea, apoi a ajuns să deţină din ce în ce mai multă putere în formaţiunea comunistă. După ce în anii ’50 şi la începutul anilor ’60 a controlat cadrele comuniste, odată ajuns lider al PCR, Ceauşescu şi-a impus propria echipă, supusă total, la conducerea României.

Elena Ceauşescu, „savantă de renume mondial“ cu doar trei clase primare, a reuşit să obţină un doctorat în chimie macromoleculară şi să ajungă în poziţia de director general al Institutului Central de Chimie. Gustul puterii a făcut-o pe aceasta să ceară şi funcţie guvernamentală, fiind numită de soţul Nicu prim-viceprim-ministru al Guvernului între 1980 şi 1989.  După îndepărtarea de Putere, Elena a fost văzută drept principala vinovată pentru regimul cu numeroase privaţiuni care a început odată cu anii ’80.

Vasile Milea şi-a început ascensiunea odată cu venirea la putere a lui Ceauşescu. În 1965, Milea a fost numit şef de stat major la Armata a 3-a, din 1973 şef de stat major al Gărzilor Patriotice de la Comitetul Central al PCR, iar din 1980 a fost prim-adjunct al ministrului Apărării Naţionale şi şef al Marelui Stat Major. În ultimii ani ai regimului comunist, 1985-1989, a fost ministrul Apărării Naţionale. Astăzi, mai multe străzi şi pieţe îi poartă numele.

Nicolae Doicaru a fost şeful Direcţiei de Informaţii Externe (DIE) şi prim-adjunctul ministrului de Interne în perioada 1972-1978. Ofţer de Securitate de profesie, Nicolae Doicaru avea o carieră de peste 25 de ani în aparatul represiv înainte de a ajunge în fruntea DIE. După defectarea din anul 1978 a adjunctului său, Ion Mihai Pacepa, a fost retrogradat, fiind numit ministru al Turismului pentru cinci luni şi apoi trecut în rezervă.

Ion Dincă, strungar de meserie, a fost unul dintre nomenclaturiştii care au deţinut în cei 45 de ani de comunism funcţii în aparatul represiv, în administraţia de partid, Justiţie şi în sistemul Forţelor Armate. În atribuţiile sale de membru al CC, Dincă a fost responsabil de urmărirea activităţii Direcţiei Politice a Armatei, iar în ultimii nouă ani de comunism, nomenclaturistul a fost pus coordonator al supravegherii activităţii Internelor şi Armatei din funcţia de prim-viceprim-ministru al Guvernului.

Adrian Păunescu a avut mule calităţi în timpul regimului comunist: publicist, traducător, critic literar, amfitrion al concertelor dedicate celor tineri în anii ’70. Nu în ultimul rând, pe lângă recunoaşterea sa ca poet a fost şi cea de poet de curte, de admirator în versuri al Elenei şi al lui Nicolae Ceauşescu. Timp de 12 ani, între 1973 şi 1985, a fost cel care a supervizat şi organizat concertele cenaclului „Flacăra“, un adevărat fenomen de masă printre cei care voiau o minimă influenţă occidentală în vieţile românilor.

Sergiu Nicolaescu şi-a început cariera cinematografică odată cu debutul lui Ceauşescu în funcţia de şef al PCR. Prin filmele sale, a contribuit la orientarea ideologiei comuniste dinspre mesajul promoscovit spre acela al unui comunism naţional în care erau evocate personalităţi istorice, precursori ai liderului de neconstestat, Nicolae Ceauşescu. Influenţat de şeful ideologic al PCR, Dumitru Popescu Dumnezeu, Nicolaescu a exagerat în toate filmele sale rolul comuniştilor în evenimentele istorice ale secolului al XX-lea.

Lina Ciobanu, activistă comunistă care avea la bază profesia de ţesătoare, a rămas cunoscută în imaginarul românilor care au trăit perioada Ceauşescu drept doamna cu cocul. Lina Ciobanu a fost ministru al Industriei uşoare între 1975 şi 1987, dar şi viceprim-ministru în ultimul Guvern de dinainte de Revoluţia din decembrie ’89. Au ajutat-o foarte mult, în ascensiunea profesională, relaţiile de prietenie pe care le avea cu prima doamă, Elena Ceauşescu.

Ion Iliescu şi-a început cariera politică în structurile superioare comuniste în 1949 când, ca membru al CC al UTM, a condus un grup de studenţi români aflaţi în URSS la studii. Apogeul carierei lui Iliescu în comunism a fost atins în anul 1967, când a fost numit prim-secretar al CC al UTC şi ministru pentru Problemele Tineretului. În 1971, cade în dizgraţia dictatorilor, care-l trimit la „munca de jos“ ca secretar pentru probleme de propagandă în judeţul Timiş şi, mai târziu, ca prim-secretar la Iaşi.

Nicolae Pleşiţă a condus Direcţia de Informaţii Externe între 1980 şi 1984, în perioada de reorganizare a acestei structuri. Anterior, a fost şef al Direcţiei de Securitate şi Gardă a Ministerului de Interne (1967-1972) şi şef al Direcţiei I din Direcţia Generală de Informaţii Interne din 1972. Pentru modul cum a colaborat cu puterea în timpul grevei minerilor din Valea Jiului din august 1977, a fost avansat la gradul de general-locotenent.

Paul Niculescu-Mizil. Provenit dintr-o familie cu veche tradiţie socialistă şi comunistă, Paul Niculescu-Mizil şi-a cunoscut apogeul carierei în perioada 1965-1974 când a fost membru al Prezidiului Permanent al CC al PCR şi secretar al CC, funcţii pe linie de partid, dar şi vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, funcţie în aparatul de stat. După 1975, Ceauşescu l-a trimis în funcţii secundare precum ministru al Turismului sau ministru de Finanţe, fără a mai face parte din primul cerc decizional.

Ion Mihai Pacepa, autorul celei mai importante defectări din istoria spionajului românesc, a fost prim-adjunct al şefului Departamentului de Informaţii Externe (DIE) şi consilierul lui Ceauşescu pentru securitate naţională şi dezvoltare tehnologică în perioada 1972-1978. Cariera de ofiţer de Securitate a lui Pacepa a început de pe băncile facultăţii, fiind văzut ca om al sistemului şi chiar potenţial şef al DIE.

Tudor Postelnicu,comunist cu profesia de strungar în fier şi cu doar şase clase primare, şi-a început studiile doctorale la 44 de ani după scurte studii universitare. A condus Departamentul Securităţii Statului din Ministerul de Interne între 1978 şi 1987. A condus apoi Ministerul de Interne în perioada 1987-1989. La începutul carierei sale în structurile represive, Postelnicu a fost văzut drept un intrus în sistemul de securitate statal.

Dumitru Popescu, denumit de unii activişti „Dumnezeu“, a fost unul dintre artizanii construirii cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu. Redactor-şef la „Scânteia“ între 1965 şi 1968, preşedinte al Comitetului de Stat pentru Cultură din 1971 şi rector al Academiei „Ştefan Gheorghiu“ din 1981, Popescu a fost cel care a asigurat legătura în probleme de presă cu organizaţiile de masă, fiind şeful ideologic de necontestat.

Ilie Verdeţ, de profesie miner, a fost numit vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi prim-vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri în perioada 1965-1978. Pupil fidel al lui Ceauşescu, dictatorul român l-a numit pe Verdeţ prim-ministru al Guvernului între 1979 şi 1982. Potrivit principiului rotaţiei cadrelor, impus de Ceauşescu în epocă, Verdeţ a fost îndepărtat din fruntea Guvernului şi pus ministru al Minelor (1985-1986).

Ştefan Andrei a fost unul dintre principalii responsabili de politică externă ai României comuniste de la jumătatea anilor ’60, Andrei a fost şef al Secţiei Externe a CC al PCR, apoi prim-adjunct al şefului Secţiei Internaţionale a CC al PCR. Din 1978, fostul nomenclaturist a fost numit ministru al Afacerilor Externe în perioada (1978-1985), iar în ultimii doi ani ai regimului a fost lăsat fără portofoliu ministerial, fiind doar viceprim-ministru al Guvernului.


Suzana Gâdea, activistă de partid alintată de cei apropiaţi Susănica, a fost unul dintre cenzorii culturali din perioada regimului Ceauşescu. În perioada 1976-1979 a fost ministru al Educaţiei şi Cercetării, iar din 1980 a fost numită vicepreşedinte al Consiliului Superior al Educaţiei şi Învăţământului. Gâdea a rămas pentru cei care au cunoscut-o un etalon al dogmatismului comunist, mulţi dintre artişti temându-se sincer de puterea ei.

Constantin Dăscălescu a fost ultimul prim-ministru comunist, acesta fiind pus să conducă Guvernul din 1982. Apropiat de Ceauşescu din anii ’60, Dăscălescu a fost cel care, în momentul în care era disputată şefia în PCR, l-a atacat cel mai vehement pe Gheorghe Apostol, principalul adversar politic. De meserie strungar, Dăscălescu a prelucrat cu grijă reţeaua de cadre a lui Ceauşescu, fiind printre cei care au avut grijă ca structurile din teritoriu să rămână pe aceeaşi linie cu liderul absolut.

Ana Mureşan. Membră de partid încă din primii ani ai instalării comunismului în România, viaţa Anei Mureşan este legată omblilical de activitatea în PCR. Instructor în probleme ale comunismului în diferite comitete şi comiţii în primii 30 de ani de activitate, din 1977 aceasta a fost vicepreşedinte al Uniunii Naţionale a Cooperativelor Agricole de Producţie, iar din 1979, ministru al Comerţului Interior. Mai exact, asupra „bucatelor“ naţionale.

Manea Mănescu a fost, prin excelenţă, prototipul omului obedient care şi-a abandonat gândirea critică pentru a-i face întotdeauna pe plac lui Ceauşescu. Economist de meserie, Mănescu a fost, pe rând, ministru al Finanţelor, preşedinte al Consiliului Economic, preşedinte al Comitetului de Stat al planificării şi prim-ministru al Guvernului. Revoluţia l-a prins în funcţia de prim-vicepreşedinte al Consiliului Suprem al Dezvoltării Economice.

Familia Ceauşescu. O bună parte dintre membrii familiei Ceauşescu au ocupat funcţii mari în stat sau în partid, lucru pe care savanţii l-au denumit „sultanism politic“, „comunism dinastic“, orişicât o manifestare a exercitării puterii de către un dictator, unică în Europa. Fiul cel mic, Nicu Ceauşescu, a fost ales în Comitetul Central al PCR, iar la sfârşitul anilor ’80 a devenit membru supleant al Comitetului Executiv şi prim-secretar al Comitetului judeţean Sibiu, în timp ce fratele lui Nicolae Ceauşescu, Ilie, a fost adjunct al ministrului Apărării Naţionale între 1983 şi 1989. Acestea sunt doar două exemple de nepotism. Vom reface arborele genealogic al funcţiilor politice deţinute de cei mai vizibili membri ai „clanului Ceauşescu“.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: