Pianistul şi eseistul Andrei Vieru: „Nu-mi place să mângâi publicul pe creştet“

Pianistul şi eseistul Andrei Vieru: „Nu-mi place să mângâi publicul pe creştet“

Andrei Vieru                                                                                                          FOTO: Marian Iliescu

Pianistul Andrei Vieru, autor al volumului de eseuri „Ecleziastul vesel“, un „ultim mohican“ al moralismului de sorginte franceză, este socotit de comunitatea intelectuală pariziană „noul Cioran“, datorită lipsei sale de compromisuri cu aşa-zisele valori culturale la modă. Pianistul Andrei Vieru va susţine în seara zilei de luni, 20 octombrie, un recital pe scena Ateneului Român şi va lansa volumul „Ecleziastul vesel", publicat de Curtea Veche.

Ştiri pe aceeaşi temă

Eseistul recunoaşte că-i datorează mult celebrului său compatriot, pe care l-a şi întâlnit des, după stabilirea sa în capitala franceză, în anul 1988. Este influenţat foarte mult, însă, şi de tatăl său, compozitorul Anatol Vieru, pagini întregi fiindu-le dedicate celor doi în volumul său „Ecleziastul vesel“, publicat la Paris în 2007 şi tradus acum de însuşi autorul său în română.

Luni, 20 octombrie, Filarmonica “George Enescu” şi Curtea Veche Publishing vă invită la o întâlnire specială cu pianistul şi scriitorul Andrei Vieru. Astfel, începând cu ora 18.30, în Sala mare a Ateneului Român, artistul va susţine un recital extraordinar de pian ce va include celebre partituri din Bach şi Beethoven. Recitalul va fi urmat de lansarea volumului “Ecleziastul vesel” (Curtea Veche Publishing).

Alături de autor, vor lua cuvântul  Andrei Dimitriu (director al Filarmonicii "George Enescu"), Grigore Arsene (editor), Dumitru Avakian (critic muzical), Sever Voinescu (publicist).

Aflat în România o perioadă mai lungă, Andrei Vieru – pianist, eseist, pictor şi matematician (amator, ţine să precizeze) – a avut timp, între două repetiţii la Conservator sau la Ateneu, să acorde şi un interviu pentru „Adevărul literar & artistic“.

Citeşte şi: „Care-i cea mai „deşartă deşertăciune“?“ – cronică a cărţii „Ecleziastul vesel“

„Weekend Adevărul“: Putem considera că evenimentele din această perioadă – concertul de luni de la Ateneu, lansarea cărţii „Ecleziastul vesel“ care a avut loc la Banca Naţională Română şi va fi reluată după concertul de la Ateneu etc. – marchează o reîntoarcere a dumneavoastră în cultura română?

Andrei Vieru: Dar nu am plecat niciodată din cultura română. Consider că aparţin în continuare acestei culturi...

Dar publicul larg vă cunoaşte mai puţin... Eu personal nu auzisem de dumneavoastră când mi s-a propus acest interviu, iar după ce m-am documentat puţin am avut o adevărată revelaţie...

Este adevărat, lucrurile s-au schimbat foarte mult. Mai am foarte puţini prieteni aici, iar din Bucureştiul de altădată au mai rămas doar câteva insuliţe... Parcă aş asista la o ruină a amintirilor, pe lângă ruina propriu-zisă.

Tentaţia politicii

Care a fost contextul „exilării“ dumneavoastră din 1988? Aţi luat decizia în urma unui impuls spontan sau în urma unei analize la rece?

Nu era prima oară când plecam în străinătate, dar de data aceea am hotărât să rămân. Instinctul m-a îndemnat s-o fac, nu pot spune altfel. Am urmat procedura obişnuită în acele timpuri. După cum ştiţi, teoretic dacă plecai erai bun plecat, nu ştiai când şi dacă te vei mai întoarce în ţară. Pe atunci, sistemul comunist părea veşnic, nimeni nu se gândea că se va întâmpla ce s-a întâmplat...

Mă gândesc că eraţi totuşi cineva aici în ţară, aveaţi o carieră în plin avânt, nu eraţi totuşi oricine, vi se aprobau plecările...

Uneori, nu întotdeauna... 

Pe de altă parte, părinţii dvs. trăiau şi bănuiesc că i-aţi pus într-o poziţie dificilă...

I-am pus în faţa faptului împlinit. Sigur că se mai discutase acest lucru la noi în casă, dar nu se stabilise nimic. Consideram că aici nu se mai poate trăi. 

Aţi regretat vreodată decizia? 

Nu o regret, în general nu-mi regret deciziile. Ele sunt luate într-un fel sau altul, nu au de ce să fie regretate.

Dacă aţi face acum o comparaţie între cele două sisteme în care aţi trăit, cel de aici şi cel de acolo, şi mă refer în primul rând la sistemul cultural, de generare şi menţinere a unei cariere, cam care ar fi diferenţele?

Dar nu am luat decizia în termeni de carieră. Îmi doream în primul rând să trăiesc acolo, nu neapărat să lucrez. Dacă e ceva de care mă bucur e că, nerămânând aici, nu am avut de luptat cu tentaţia de a intra în politică, tentaţie pe care mulţi prieteni ai mei au avut-o. Cred că aş fi învins-o, dar nu am cum să fiu sigur.

Iubire pentru Cioran, dar altfel

Cum aţi ajuns să vă ancoraţi în tradiţia moraliştilor francezi, cu care sunteţi atât de des asociat?

Nu neg această filiaţie, am într-adevăr un gust pronunţat pentru moraliştii francezi. Evident, îi citisem în original dinainte de a pleca din ţară, nu au fost o descoperire pariziană. Mult timp am avut un cult pentru La Bruyère şi pentru „Caracterele“ sale, dar am ajuns să i-l pun mai sus pe La Rochefoucauld. Dacă vreţi neapărat o explicaţie, tot ce pot spune e că îi datorez mult filozofului român Terente Robert, atât personal cât şi ca autor (nu se mai află în viaţă). A publicat împreună cu unchiul meu (filozoful Sorin Vieru, membru al Grupului de la Păltiniş – n.red.) volumul „Riscul gândirii“ (editat de Humanitas în primele luni ale anului 1990 şi continuat, după 20 de ani, cu „Noile riscuri ale gândirii politice“, la Editura All – n.red.), dar a scris şi alte cărţi, pe care le-am citit în anii formării mele.

Presa franceză vă compară foarte des cu Cioran, asociere oarecum previzibilă datorită ascendenţei valahe, dar şi pentru intransigenţa morală dovedită în eseurile dvs., precum şi pentru rafinamentul lor stilistic... „Românii nu sunt cumva ultimii noştri mari prozatori?“, clama recent o voce din Hexagon...

L-am cunoscut pe Cioran la Paris, imediat după ce am ajuns, şi am avut norocul să-l prind încă lucid o perioadă mai mare de timp. Întâlnirea s-a produs prin muzică, prin „Variaţiunile Goldberg“, pe care eu le cântam. Vorbesc despre aceste întâlniri destul de mult în cartea mea. Am totuşi un mod atipic de a-l vedea şi de a-l interpreta pe Cioran, ceea ce a provocat furia admiratorilor sectanţi, sau sectari mai bine zis, ai acestuia...

Orice mare personalitate „naşte“ în urma sa o astfel de sectă, care doreşte să impună un unic mod de interpretare... Vezi şi cazul lui Tarkovski, mai recent...

Nu-mi place cultul personalităţii, de orice fel ar fi acesta, şi ţin la libertatea gândirii. Cu alte cuvinte, la dreptul meu de a aprecia, de a iubi altfel.

Universul Bach

Aţi pomenit de „Variaţiunile Goldberg“, pe care le-aţi interpretat, de altfel, pe un disc editat de Electrecord în anul 1985. Dacă ne uităm în repertoriul dvs., Bach este, categoric, compozitorul predilect. Mai sunt şi alţii, dar el ocupă clar primul loc. Ce înseamnă Bach pentru dumneavoastră?

Mi-am dat seama că îmi place Bach la vârsta de opt ani. Desigur, nu am vrut să mă cantonez în interpretarea lui Bach, mai sunt mulţi alţi compozitori pe care-i cânt, dar este într-adevăr compozitorul meu favorit.

Îl putem considera pe Bach un compozitor baroc? Desigur, îşi depăşeşte epoca prin universalitate, dar temporal se încadrează Barocului, ca şi prin câteva texte muzicale, în primul rând „Concertele brandenburgice“...

Pe vremea educaţiei mele muzicale, termenul de „baroc“ nu prea era folosit în România... Îmi place la Bach ceea ce priveşte spre viitor, puterea sa de anticipare. Interpretându-l, descoperi turnùri suprinzătoare; mare parte din partiturile lui par scrise mult mai târziu şi par foarte moderne. Nouă acum, pentru că, în vremea lui, el era socotit destul de învechit şi de retrograd...

E normal, era cantorul ursuz şi morocănos, protestant până în vârful unghiilor... Iar noi acum îl considerăm un univers în sine, expresia unui miracol... „Nu Bach îi datorează lui Dumnezeu, ci Dumnezeu lui Bach“, celebra afirmaţie a lui Cioran...

Mă refer la aceste lucruri, la natura artei şi la semnificaţia ei în timp, în cartea mea, subintitulată de altfel „O privire asupra artei“. Revenind, mă gândeam ca pentru concertul din 20 octombrie (centrat, evident, pe Bach) să interpretez un Preludiu de Bach (din al doilea caiet al „Clavecinului bine temperat“) urmat de o fugă de Mozart (în speţă, „Kyrie“ din „Recviem“), fără să marchez trecerea. Preludiul respectiv, de altfel foarte mozartian, pare scris după Mozart, este foarte modern, iar compoziţia lui Mozart pare că ţine de o epocă anterioară.

„Tatăl meu nu era Leopold Mozart“

Ce ne puteţi spune despre tatăl dvs., cunoscutul şi importantul compozitor Anatol Vieru? Sigur, în carte sunt multe pagini despre relaţia dvs. cu el, dar, deşi am dori, nu tot publicul nostru va ajunge să citească şi cartea... El este cel care v-a deschis spre muzică? De obicei, aşa se întâmplă în familiile de muzicieni...

Tot ce pot spune este că îi datorez imens, pe toate planurile, dar să nu vă închipuiţi că era „mama nebună“, sau „tatăl nebun“, obsedat de a face din mine un mare interpret...

Cu alte cuvinte, nu era Leopold Mozart! 

Dacă vreţi...

Dar gustul pentru muzică tot din familie trebuie să-l aveţi... Cel puţin acesta este răspunsul-clişeu al tuturor interpreţilor provenind din părinţi muzicieni, intervievaţi de Mezzo...

Dacă vreţi un răspuns, mama mea (muzicologul Nina Vieru – n.red.) este cea care m-a pus în faţa lui Skriabin (compozitor rus cu o importantă literatură pentru pian – n.red.) atunci când aveam 8-9-10 ani.

Vă amintiţi primul concert?

Primul concert a fost prin 1970 sau 1971 la Ateneu şi am cântat în Concertul în do major pentru două piane de Bach... S-au cântat şi cel pentru trei, şi cel pentru patru piane... Desigur, pe vremea lui se cânta pe clavecine, în secolul 20 însă pianul modern şi clavecinul au coexistat. Am ascultat odată în acea perioadă Concertul în do minor pentru două clavecine executat la clavecin şi pian (!) – un caz interesant de, să-i spunem, „incest cultural“.

Un mizantrop foarte discret

Cum comentaţi acest citat din presa franceză, despre eseistica dumneavoastră: „Nimeni nu mai îndrăzneşte azi să insulte mizeria umană atât de spiritual şi cu atâta fineţe“? 

Cât de „spiritual“ şi „cu fineţe“ este opinia semnatarului, nu pot comenta eu, dar mă voi referi la prima parte a citatului pe care mi l-aţi oferit. Lipsa de îndrăzneală vine din dorinţa crescândă de a fi pe gustul publicului. Eu nu o am, de aici ceea ce remarcă respectivul comentator. „Insultă“ este totuşi un termen cam tare...

De aceea mi-a şi atras atenţia... Plus verbul „a îndrăzni“, aluzie la actualul conformism intelectual şi la slujul practicat în faţa ideologiilor la modă (şi a gustului de masă) în Hexagon şi nu numai...

Oricum, mie nu mi se pare interesant să flatezi publicul, să-l mângâi pe creştet, cum se spune...
De a-l cocoloşi, de a-l răsfăţa...

Dintre moraliştii clasici francezi, sunteţi comparat cu La Rochefoucauld – bineînţeles –, cu Mme du Deffand, de care eu personal n-am auzit...

Mme du Deffand (1697-1780 – n.red.) avea un celebru salon literar. Dacă vreţi vă povestesc o anecdotă despre aceasta... La una dintre serate, marchiza l-a sfătuit pe un invitat să vorbească scurt şi să nu abordeze subiecte prea serioase, pentru că auditoriul este obosit şi nu doreşte să fie plictisit...

Se purta încă de pe atunci...

Da... Şi vorbitorul nostru nu s-a conformat, iar discursul său a avut mare succes. La reproşurile ulterioare ale marchizei, el a ripostat spunând „Da, însă publicului i-a plăcut“. La care Mme du Deffand: „Oui, mais il est bien le seul“ / „Da, dar e singurul căruia să-i fi plăcut!“.

Se revendică de la Pascal şi Chamfort

Mai sunteţi comparat şi cu Chamfort, din care vreau să vă dau un citat, preferat de mine: „Cine nu-i mizantrop la 40 de ani n-a iubit niciodată oamenii“. Sunteţi un mizantrop, domnule Andrei Vieru?

Dacă mă luaţi atât de direct, nu prea am de ales... Evident, este vorba despre o dragoste rănită, expresia unei amărăciuni... Da, într-adevăr, este şi citatul meu preferat din Chamfort şi mă bucur că l-aţi ales.

Sunteţi un pascalian sau un cartezian?

Pascalian, nu încape discuţie... De altfel, Descartes mă cam plictiseşte... Îmi place stilul incisiv al lui Pascal.

Un francez scrie despre textele dvs.: „Fără a fi jansenist, autorul...“ (jansenism – curent fundamentalist catolic dezvoltat în jurul mănăstirii pariziene Port-Royal, căruia Pascal i-a fost asociat – n. red.). Sunteţi de acord?

Mă bucur să aud asta. Dacă aş fi fost numit „jansenist“, m-aş fi gândit: poate are dreptate, dar atunci ceea ce scriu e, din punct de vedere literar, un rateu. Cu alte cuvinte, nu trebuie să-i dai omului impresia că îl loveşti tot timpul în moalele capului. Mă gândesc că şi despre Pascal în vremea lui cineva putea spune: nu este un (adevărat) jansenist (deşi în realitate el era). Evident, prin universalitatea sa, el a depăşit această încadrare.

Elev al lui Dan Grigore

Andrei Vieru va interpreta luni seară la Ateneu, de la ora 18.30: J.S. Bach - Vater unser im Himmelreich BWV 683, Bach-Mozart - Preludiu şi Fugă, Beethoven - 6 bagatele op. 126, Beethoven - Sonata op. 31 n°2, Scriabin - Sonata n°9. Concertul va fi urmat de prezentarea colecţiei de eseuri "Ecleziastul vesel. O privire asupra artei" de Andrei Vieru (Curtea Veche Publishing) şi de o sesiune de autografe.

Andrei Vieru s-a născut în anul 1958, la Bucureşti. Este un pianist, scriitor, pictor şi matematician român.

A crescut într-o familie de muzicieni: tatăl lui a fost compozitorul Anatol Vieru, iar mama lui muzicologul Nina Vieru.

După terminarea Conservatorului din Bucureşti a urmat cursuri cu Carlo Zecchi la Salzburg şi Lev Naumov la Moscova. Este de asemenea unul dintre elevii străluciţi ai pianistului Dan Grigore.

În 1988, Andrei Vieru s-a stabilit la Paris. Este de asemenea prezent pe numeroase scene internaţionale, în Belgia, Marea Britanie, Germania, Italia şi Canada.

Repertoriul lui Andrei Vieru cuprinde lucrări ca: „Variaţiunile Goldberg“, „Clavecinul bine temperat“, „Arta Fugii“ şi partitele de J.S. Bach, sonate şi variaţiuni de Beethoven, sonate de Liszt, Concertul nr. 3 de Rahmaninov, Concertul nr. 2 de Prokofiev şi lucrări pentru pian de Skriabin.

Discografie: J.S. Bach, „Variaţiunile Goldberg“, BWV 988, Electrecord ST-ECE 03250, înregistrare din concert realizată la Ateneul Român, 17 decembrie 1985. Discografia sa mai cuprinde „Arta fugii“, „Variaţiunile Goldberg“, „Clavecinul bine temperat“ de J.S. Bach, „Tablouri dintr-o expoziţie“ de Musorgski, Sonata în si minor de Liszt, „Variaţiunile Diabelli“ de Beethoven etc.

Premii: Premiul Nadia şi Lili Boulanger, 1996, din partea Academiei de Arte Frumoase franceze.

Îşi face debutul literar în limba franceză în revista „NRF (Nouvelle Revue Française)“, la care colaborează timp de câţiva ani.

Scrieri: „Le gai Ecclésiaste“, subintitulat „Regards sur l’art“, Editura Seuil, colecţia „Réflexion“, 2007 (traducere în română de Andrei Vieru, editura Curtea Veche, 2013); în 2013 îi apare la Grasset al doilea volum de eseuri, „Éloge de la vanité“, primit cu entuziasm de critica franceză şi distins cu premiul Casanova, decernat de fundaţia Pierre Cardin autorilor europeni de limbă franceză.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: