„Perestroika Boys” de Dinu Guţu: „Probabil cel mai amplu tablou al Chişinăului anilor 2000” FRAGMENT
0
„Adevărul” prezintă un fragment din romanul „Perestroika Boys” de Dinu Guţu, recent apărut în colecţia Ego. Proză a Editurii Polirom.
„Probabil cel mai amplu tablou al Chişinăului anilor 2000.” (Moni Stănilă)
„Dinu Guţu mixează, decupează, amestecă, face cocktailuri pentru plăcere sau durere. Nu mai poţi fi altfel de scriitor azi. E o urgenţă să contribui la înţelegere cu tot ce ştii să faci, că e literatură, muzică, combinat ţoale. E atîta material brut în jur. Şi mai ales în Chişinău, în ultimii 20 de ani s-a strîns atît de mult material, brut şi brutal, încît e nevoie de montaj rapid, deştept şi empatic, de atenţie maximă la detalii despre viaţa adolescenţilor, despre ultima generaţie matură de «uresesişti», care apoi au luat calea străinătăţii, despre viaţa fetelor şi băieţilor făcuţi praf de tăvălugul liberalizării, al mafioţilor mici şi mari, al burgheziei închipuit-revoluţionare. Este absolut necesară scriitura tip «cut», repede, că nu e timp de «literaturică frumuşică», e nevoie de tăietură rapidă, montaj, mixaj şi fuga mai departe, la altă «petrecere». Dinu este prins în această urgenţă de DJ social, politic, literar. Şi îşi aplică metoda cu grijă şi respect faţă de lumea din care îşi extrage datele, opuse industriei «big data», acele «small data» care uneori îţi explică mai mult decît un lan de servere ascuns în Antarctica.” (Costi Rogozanu)
-FRAGMENT-
„20 mai 2002
La istorie, profu’ întârzie. Vlada, plictisită‑n ultima bancă, îşi scoate guma din gură şi‑o aruncă spre coşu’ de gunoi, da’ nu nimereşte. Oxana are codiţe‑mpletite azi şi stă‑n prima bancă, repetând ceva, Guguţă e proptit în faţa uşii şi‑ncearcă să‑i vândă‑un telefon unuia de‑a şasea, iar Dimon, cu şapca military şi noul lui tricou cu „2Pac“ sau cine‑o fi eroul lui patriot creţ, se duce la tablă şi scrie cu litere de‑o şchiopă, fix sub icoană, în dreapta covoraşului Floare‑Carpet cu copacul lui Eminescu:
La fel ca ieri, ca şi azi, ca şi mâine, mereu,
Vorbim despre rasă şi de tot ce avem,
Avem familii care lasă‑n noi mândria,
Avem tot şi peste tot suntem români în România.
Nu‑l bagă nimeni în seamă, mai puţin Zaicik, care, întârziat şi el, şârâindu‑şi pe podea pantalonii noi de la Benetton, se‑apropie de Toni şi‑i zice:
— Blea, cum poa’ să pută‑n clasa asta, ca la şalave!
— Şalave, curve, ai intrat tu, Zaicik, de asta.
— Dă‑mi 100 de lei şi afli, râde paţanaşu’, mijind ochii spre textul de pe tablă.
Ia o cretă roşie, face‑o inimă şi‑ncercuieşte versurile lui Dimon. Aşteaptă să vadă reacţia clasei. Nimic. Apoi, cu aceeaşi cretă, desenează o pulă de juma’ de metru care străbate inima de mai devreme fix prin strofa lui Dima. Intră profu’ şi se schimbă la faţă din două‑n două secunde, zici că‑i semafor intermitent, dar nu‑i clar dacă‑i de la desenu’ lui Zaicik ori de la versurile lui Dimon. Se pune pe şters, icnind a indignare. Îi zic lui Toni că stau ora asta cu Dimon, că trebuie să facem expressurile pentru mâine, şi mă mut în banca de lângă. Profu’ termină de şters şi ţipă de‑o face pe Oxana tablou:
— Scoateţi o foaieeee! De ce fel de partid politic avem nevoie? 15 minute, aţi început.
Mă foiesc, nu‑mi vine nimic în cap, mă uit la Dimon, ăsta aberează ceva cu patrioţii, cu partidul românesc curat. M‑apuc să scriu ceva cu democraţia, da’ nu mi‑i clar defel ce vreau să zic. Profu’ se plimbă printre bănci, făcând ture ca un jandarm român pe la fiecare.
— Oxana, ridică‑te în două picioare!
Tocilara înlemneşte, se ridică uşor şi‑i cad de pe genunchi un vraf de hârtii, par nişte broşuri cu Uniunea Europeană, cu Fundaţia Soros, chestii de oameni deştepţi.
— Ţ‑ţ‑ţ‑ţ‑ţ, face Zaicik, I‑NA‑DMI‑SI‑BIL !
— Ieşi, te rog, afară din clasă, îi spune profu’ şi pentru prima oară nu se uită spre Zaicik, ci spre tocilara noastră.
— Domnule profesor, pot să ies eu în locul Oxanei, face ăsta, olimpicii niciodată nu minciunesc!
Oxana e roşie şi căzută complet, izbucneşte‑n lacrimi şi se prelinge spre uşă. Timpul trece, profu’ strânge foile şi ne zice să nu ne punem numele pe ele. Răsuflăm uşuraţi.
— E un exerciţiu de civism, de patriotism ce v‑am cerut acum, nu se poate nota aşa ceva. Acest sentiment îl ai sau nu. Voi citi un singur eseu cu voce tare şi vă voi lăsa pe voi să vă gândiţi de ce fel de partid avem nevoie.
Scoate la întâmplare o foaie din vraful de pe catedră şi, c‑o voce afectată, dar fermă, citeşte:
De ce fel de partid avem nevoie? De unul patriotic, de unul naţionalist… Profu’ se descreţeşte şi‑i cu gura pân la urechi, zici că văzuse sabia lui Ştefan. A tras bine, ce să zic.” (Copyright: Editura Polirom)
Dinu Guţu este antropolog şi jurnalist cultural. Teza sa de doctorat este o etnografie despre ultraşii de la Dinamo (Ultimii oameni. Etnografia unei Peluze, 2015). A mai publicat o serie de articole academice şi capitole în reviste şi volume din România şi Marea Britanie. A coordonat împreună cu Ciprian State volumul Hipsteri, bobos şi clase creative (Cartier, 2019), iar în 2017 a debutat ca scriitor cu romanul Intervenţia (Polirom). Este cofondator al platformei Teletext şi contributor la Vice.
Se încarcă comentariile...
