Cartea din 2013 nu s-a bucurat însă de succesul  celor anterioare. E drept, s-a vândut repede, s-a vândut bine, regimul vânzărilor a impus rapid reeditări, ba chiar şi o versiune revizuită. Succesul de presă, de critică a fost mai palid decât de obicei, iar aceasta s-a întâmplat nu neapărat deoarece volumul ar fi fost mai prost decât cele de dinainte. Ci pentru că într-una dintre secvenţele sale, în cea referitoare la evenimentele din vara anului 2012, Lucian Boia adopta o atitudine mai puţin pe placul celor din rândul cărora se recrutează grupul său constant de recenzenţi şi de admiratori. Mai puţin drastică, ceva mai nuanţată, mai cu întrebări, mai fără certitudini.

Nu cartea profesorului Boia mă interesează în momentul de faţă. Mi-am amintit de ea şi am pomenit-o în comentariul  de faţă din două motive. În primul rând fiindcă, vrem-nu vrem, geneza celor 17 texte cuprinse în Fie-vă milă de noi! Şi alte texte civile (Editura Humanitas, Bucureşti, 2014) se află în „altfelismul” românesc. O stare de fapt despre care dă seama articolul intitulat Lăsaţi-ne să jucăm, domnilor arbitri!. Un text din 1 iulie 2012 în care Gabriel Liiceanu porneşte de la scrisoarea unui prieten în care acesta îi mărturisea că în urmă cu o lună scria despre Shakespeare pentru ca, pe nepusă masă, să ajungă să scrie despre Victor Ponta şi care se încheie în felul următor: „Mă gândeam, aşa cum m-am gândit cu invidie toată viaţa la colegii mei universitari din Germania. Nici unul nu se culcă seara pe creier cu Helmut Kohl şi nu se scoală dimineaţa pe creier cu Angela Merkel. De ce trebuie eu să adorm seara cu sinuciderea lui Năstase şi să mă scol cu plagiatul lui Ponta?

Cel de-al doilea motiv pentru care am invocat cartea profesorului Lucian Boia e pentru că în Fie-vă milă de noi! Şi alte texte civile găsim un articol despre evenimentele din vara invocată mai sus. Acesta se cheamă Cele două victime ale referendumului din 29 iulie 2012. Spre deosebire de nuanţările, de, hai să zicem spiritul solomonian ce răzbătea din comentariul istoricului, aici avem de-a face deopotrivă cu un radicalism şi un patetism care sunt, de altminteri, specifice tuturor textelor din volum. Nota lor dominantă. Patetism şi radicalism explicabile prin angajarea necondiţionată a filosofului extras din meditaţiile sale de asaltul evenimentelor, dar şi prin constatarea eşecului peste timp al unui text celebru al său. Text scris îndată după 22 decembrie 1989, mai exact la 30 decembrie, şi care se intitula Apel către lichele. Un eşec ce explică de ce în primele pagini din Fie-vă milă de voi! Şi alte texte civile, Gabriel Liiceanu este nevoit să scrie Din nou despre lichele. Să ne reamintească o definiţie – “licheaua este infractorul lumii morale”- dar şi să observe că “proaspăt ieşită din comunismul care-o făcuse cu putinţă, licheaua noastră s-a uitat în jur.” A profitat de impunitatea ce i-a fost asigurată de “originalitatea” tranziţiei româneşti, şi-a grefat “un nou corp pe structura osoasă a lichelismului vechi”, a realizat că ar fi fost păcat “să rămână în paragină o întreagă logistică a Răului” şi, după ce i-au trecut spaimele încercate în decembrie 1989 şi ianuarie 1990, a reapărut la lumină.

În unele dintre apariţiile şi întruchipările sale a avut chiar o anumită eleganţă. Două dintre textele din carte vorbesc despre astfel de lichele elegante. Mă gândesc la Despre fiara lăcomiei, adică la celebra scrisoare deschisă adresată  de filosoful Gabriel Liiceanu, la 19 februarie 2014, economistului de talie europeană, dar cu comportamente balcanice Daniel Dăianu şi la Mercenarii conştiinţei- Cazul Radu Beligan.

Alteori, grobianismul lichelei a fost unul strigător la cer. Am în vedere grobianismul plagiatorului şi al celor ce îi muşamalizează “etic” furtul (Testul de etică al comisiilor de etică), ceea ce aş numi  “formalismul funcţionăresc” al lumii universitare româneşti încă nepregătită să promoveze valoarea (Balta stătută a facultăţilor noastre şi Gânduri despre “sistem”), ori chiar complotul împotriva valorii (Cuvintele lui Mircea Cărtărescu).

Gabriel Liiceanu este “omul care se bagă.” O face, aşa după cum ne explică în articolul intitulat Ţara mea. De ce “mă bag, deoarece, într-o “situaţie de alarmă generală a organismului şi de criză politică a societăţii”, aşa cum a fost intervalul cuprins între anii 2011 şi 2014, “oamenii nu-şi mai pot vedea de treaba lor şi, simţindu-se ameninţaţi de moarte se bagă”. Dar şi pentru că “visez o Românie de care nu trebuie să -mi aduc aminte mai mult de o dată la patru ani.”

Gabriel Liiceanu „s-a băgat” cu disperare în lunile şi zilele de dinaintea alegerilor prezidenţiale din noiembrie 2014. Mărturie stau cele două texte grupate către finalul volumului, texte intitulate Manifest pentru Monica Macovei. Să credem în basmul democraţiei şi Fie-vă milă de noi, domnule Ponta!

Nu, domnului Victor Ponta nu i-a fost defel milă. Cu toate acestea “basmul democraţiei” pare că redevine realitate în România. Sau că are o nouă şansă de re(de)venire. Votul din 16 noiembrie a fost, printre altele, unul anti-lichele. Societatea civilă are obligaţia de a-i conserva nealterată şi semnificaţia, şi actualitatea, şi urgenţa.

 

Gabriel Liiceanu- FIE-VĂ MILĂ DE NOI! ŞI ALTE TEXTE CIVILE;

Editura Humanitas, Bucureşti, 2014