Noua apariţie în colecţia „Biografii romanţate“ a Editurii Polirom, la 100 de ani de la naşterea lui Marin Preda | FRAGMENT

Noua apariţie în colecţia „Biografii romanţate“ a Editurii Polirom, la 100 de ani de la naşterea lui Marin Preda | FRAGMENT

FOTO: Polirom

„Adevărul“ vă prezintă un fragment din volumul „Preda. Adevărul ca o pradă“ de Bogdan Răileanu, care a apărut în colecţia Polirom „Biografii romanţate“.

Ştiri pe aceeaşi temă

„Marin contempla de pe băncuţa din curtea bisericii gândul acesta al iubirilor împrăştiate pe faţa Pământului care se învârtea prin spaţiu cu o viteză uriaşă, dar în acelaşi timp cu o delicateţe ce le-ar fi permis oamenilor să îşi ducă iubirile în linişte şi pace. Cu toate astea, oamenii îşi trăiau vieţile ca şi când nu ar fi fost pământeni, ci nişte dumnezei războinici care trăiesc la infinit. El însuşi avea această impresie despre sine că, în ciuda ipohondriei şi a anxietăţilor care se înmulţeau, se comporta ca un zeu războinic şi morocănos. Îi lipsea iubirea.”

Marin Preda (1922-1980) s-a născut în comuna Siliştea-Gumeşti din Teleorman, în familia lui Tudor Călăraşu şi a Joiţei Preda (al cărei nume îl va purta). A arătat încă de copil dragoste de carte şi, după multe rugăminţi şi stăruinţe, i-a smuls mamei promisiunea că îl va convinge pe tatăl său să-l dea la „şcoala de învăţători”. În 1937, a părăsit satul natal pentru a-şi continua studiile la Şcoala Normală din Abrud, apoi la cea din Cristur-Odorhei. În urma Dictatului de la Viena, a fost repartizat la o şcoală similară din Bucureşti, unde a asistat în ianuarie 1941 la rebeliunea legionară şi la reprimarea ei, pe care le va descrie mai târziu în Delirul şi Viaţa ca o pradă. Şi-a găsit un post de corector la ziarul Timpul, unde a debutat în 1942 cu schiţa „Pârlitu’”. A luat parte la câteva şedinţe ale cenaclului Sburătorul, unde nuvela sa „Calul” a produs o vie impresie. Aceasta avea să fie inclusă în volumul său de debut, Întâlnirea din pământuri, apărut în 1948. Primul volum al Moromeţilor, scris între 1949 şi 1955 şi finisat împreună cu poeta Aurora Cornu (care va fi prima lui soţie), i-a adus consacrarea. În 1968 a devenit vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor, iar în 1970 director al Editurii Cartea Românească, pe care o va conduce până la moarte. În 1975 i-a apărut romanul Delirul, iar în 1977 Viaţa ca o pradă, amplu roman autobiografic. Ultima sa carte, Cel mai iubit dintre pământeni (1980), a fost percepută imediat după apariţie ca o critică îndrăzneaţă la adresa regimului comunist şi retrasă din librării după câteva săptămâni. Pe 16 mai în acelaşi an, Preda a fost găsit fără viaţă în camera sa din vila de creaţie a scriitorilor de la Mogoşoaia. Dispariţia lui fulgerătoare a iscat multe controverse, una dintre ipotezele intens vehiculate în epocă fiind cea a crimei politice.

Bogdan Răileanu s-a născut pe 11 iunie 1980 la Buftea. A absolvit Facultatea de Jurnalism din cadrul Universităţii din Bucureşti. În 2014 a participat la o serie de cursuri de scriere creativă organizate de Revista de Povestiri, sub îndrumarea lui Florin Iaru şi Marius Chivu. În 2015 a debutat cu o povestire în revista Iocan. A publicat volumul de povestiri Tot spaţiul dintre gândurile mele (Polirom, 2017), romanele Dinţii ascuţiţi ai binelui (2018) şi Teoria apropierii (2019), precum şi microromanul Să nu laşi moartea să te găsească (Polirom, 2021).

Fragment

Şi în timp ce cuvintele alunecau prin aer către urechile elevilor, Marin Preda privea cu intensitate bucata de pâine de pe jos mâncată pe jumătate. Aşa se simţea şi el, o bucată de pâine din care muşcaseră unii şi alţii, departe de casă, departe de ogorul pe care fusese plămădit, acum lumea trebuia să îl mestece pe el, să îl înghită cu totul şi să nu-l scuipe afară. Nu putea rămâne pe jumătate mestecat şi aruncat pe jos aiurea. El era o pâine mare şi bună ca pâinea făcută de mama lui, Joiţa, pe care o strânsese în copilărie la piept, el trebuia iubit şi strâns la piept la rându-i. Văzu dinainte mâinile tatălui, uscate şi pline de vene ca podeaua de lemn, cum îi întind încă o pâine cu ironie. Era mai mult decât putea duce. Şi dacă dorinţa asta a lui de a învăţa era mai mult decât putea duce? Dacă ce îşi dorea el era mai mult decât putea duce şi până la urmă va reveni în sat? Poate îl va înlocui pe învăţătorul Georgescu din Siliştea-Gumeşti. Poate îşi va face o bibliotecă acasă ca vecinul său Niculae Stănescu, plină de cărţi din care să citească toată ziua, poate asta era pâinea lui şi i-ar fi fost de ajuns. Dar atunci de ce ajunsese aşa departe de casă? Evadarea nu trebuia să se încheie aşa. Muncise ca să fie aici ani de zile târând traista după el desculţ prin sat. Acolo printre resturi de mămăligă ţinea mereu câte o carte şi când ajungea cu oile pe câmp le lăsa în voia lor să pască şi el se afunda printre cuvinte. Se desprindea. Chiar fiind acolo, el nu mai era acolo. Era în cărţi. Ceilalţi copii se jucau în jurul lui, îl chinuiau, dar el nu mai era acolo, dospeau cuvintele în el ca o cocă şi se îndepărta de sat, de lumea aia plină de praf şi soare, fără o direcţie clară, fără un orizont. Domnule, unde ne ducem noi acum? Aceasta era întrebarea care îi răsuna în minte de cele mai multe ori. Cu câţiva ani în urmă, pe drumul spre Câmpulung Muscel tatăl său oprise căruţa pe marginea drumului. Mirosul de praf amestecat cu umezeala dimineţii prinsă pe frunzele de porumbi din jur îi intrau în nas. Nu părăsise încă locul din care venea şi poate că asta simţise şi tatăl său că încă mai avea o şansă să îl oprească acasă, să rămână alături de restul lumii şi să muncească pământul. Deci, domnule, unde ne ducem noi acum? În această întrebare erau toate îndoielile. De unde ştia mai bine copilul decât tatăl ce e de făcut? Poate ştia pentru că găsise mai multe răspunsuri în cărţile pe care le purtase în traista zdrenţuită. Cărţile îi dădeau încredere, lumile pe care le văzuse cuprinse între coperţi îi dădeau încredere şi creşteau în el, îl transformau. Dar altele erau îndoielile acum, nu faptul că plecase de acasă. Îndoielile cresc în om ca nişte păsări, închise într-o colivie de carne şi gânduri. Dar el învăţase să nu le ia în seamă, să nu le lase să crească şi să îl înghită. Unde ne ducem noi acum însemna mai degrabă către ce ne îndreptăm noi acum. Ce urma să se întâmple? Va fi el un creator de lumi cuprinse între coperţi? Va fi el un scriitor? Imaginea unei şopârle din primii ani de şcoală îi reveni în minte. Era cu caii la păscut lângă pădure în Siliştea Gumeşti. Stătea întins în iarbă, era cald şi iarba fragedă părea încinsă de la soare. Ţinea o carte deschisă pe piept şi şi-a lăsat mâinile să intre în iarbă. De undeva pe mâna lui s-a oprit o şopârliţă speriată. Culorile ei puternice o decupau pe mânuţa lui de copil de parcă ar fi fost un desen ireal. S-a uitat la ea şi atunci şi-a spus în joacă că dacă şopârla va trece peste mâna lui de trei ori atunci el, Preda Marin, va ajunge să scrie cărţi ca cea pe care o ţinea pe piept. A stat în nemişcare şi era ceva cu vietatea colorată că nu a plecat, a rămas în preajma lui şi până la urmă s-a înfăptuit, şopârla a trecut leneşă de trei ori peste mâna lui. Dar când s-a ridicat de jos era aproape seară, iar caii plecaţi prin porumbi departe. S-a scuturat repede de gândul de a fi scriitor, i s-a făcut ruşine că lucrul acesta îndepărtat, de neatins îşi făcuse loc în viaţa lui sub forma unei şopârle şi pentru asta, pentru că se lăsase pradă unei dorinţe străine de tot ce însemna viaţa în Siliştea Gumeşti, ştia că avea să primească o mamă de bătaie la întoarcerea acasă. Scrisul era un lucru care înghiţea timpul. Pentru scris era nevoie de mai multe lumi, de mai multe vieţi trăite. Scrisese nişte texte, se lupta cu ele, dar când le recitea i se părea mereu că privea un tablou cu linii înceţoşate, nişte culori în acuarelă aproape, iar el îşi dorea o linie sigură, neagră, trasă cu siguranţă, fără să fie nevoie să îţi micşorezi ochii ca să desluşeşti ceva.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările