Un roman despre zbaterile interioare: „Repetiţie pentru o lume mai bună“ de Mihai Radu FRAGMENT

„Adevărul“ vă oferă un fragment din romanul "Repetiţie pentru o lume mai bună“, de Mihai Radu, apărut în colecţia „Ego. Proză” a Editurii Polirom.

Realitatea adulţilor este complet diferită de realitatea copiilor – la asta se gândeşte Paul în ultima zi din noiembrie, în timp ce-şi aşteaptă tatăl în faţa azilului „Conacul Speranţei”, care urmează să fie închis. Faptul că este nevoit să-l ia acasă pe bătrânul diagnosticat cu demenţă nu este decât o altă provocare dintr-un lung şir: divorţul de Mădălina, pierderea mamei, legătura stranie cu fiica sa plecată în străinătate, relaţia paradoxală cu fosta lui soţie, care îl roagă să-i recupereze căţelul ţinut ostatic de iubitul pe care chiar ea l-a trădat. Peste toate acestea, odată cu moartea tatălui său, Paul dezvăluie un secret din trecut care a tulburat vieţile tuturor. Protagonistul încearcă din răsputeri să facă faţă tuturor acestor provocări, reuşind în final să evadeze din capcana propriei moralităţi. Un roman sinuos, ce urmăreşte complexităţile interioare ale omului care îşi simte viaţa trecând pe lângă el, cu efecte profunde asupra cititorului.

Mihai Radu (n. 1977) a absolvit Facultatea de Filosofie din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Este jurnalist la săptămânalul Caţavencii şi scrie pentru emisiunea Starea Naţiei. După volumul de proză scurtă Hobby şi alte povestiri, apărut în 2009, a publicat, împreună cu Simona Tache, Femeile vin de pe Venus, bărbaţii de la băut (2013) şi Bărbaţii vin de pe Marte, femeile de la coafor (2015). De acelaşi autor, la Editura Polirom au mai apărut romanele Sebastian, ceilalţi şi-un câine (2014), Extraconjugal (2017, 2018) şi Contaminare (2019).

FRAGMENT

„La Revoluţie tata a fost bătut la noi pe stradă, lângă şcoală, aproape de clădirea în care e azi Mega Image. Unii din cartier ştiau că lucrează în Ministerul de Externe şi au zis că e securist. Eu eram la două blocuri distanţă, am privit scena fără să intervin, parcă mai mult curios, deşi am simţit cum mi se înmoaie genunchii şi a trebuit să mă aşez pe jos. Încasam şi eu acele lovituri, aşa simţeam. A luat pumni, picioare, l‑au scuipat. Am ajuns acasă abia după o săptămână, pentru că după ce l‑am văzut bătut am stat pe străzi, apoi la o colegă de liceu, împreună cu mai mulţi prieteni. Tata avea încă urme de lovituri pe faţă. I‑a zis mamei că s‑a luptat cu doi terorişti într‑un bloc de la Orizont, că sângele de pe hainele sale nu fusese doar al său, ci, în mare parte, al răniţilor pe care i‑a ajutat să se adăpostească în scări de bloc sau să ajungă la spital cu maşini oprite la ocazie.

A luat certificat de revoluţionar şi niciodată nu povestea despre „lupta“ lui de la Revoluţie de faţă cu mine. Zicea că nu are chef şi eu îl priveam într‑un fel insistent, voit insultător.

Pare atât de straniu însă că pe lângă toate acestea, atât de puţine, am o singură amintire cu el, cea mai puternică. Mă rog, dincolo de întâmplarea care a fost alături de mine mereu, la fel cum ai avea o fantomă ca animal de companie.

     Era iarna lui ’80, decembrie, aproape de Crăciun, şi un coleg al lui tata din Argeş a venit la Bucureşti să ne aducă jumătate de porc. Ningea încontinuu de trei zile. Am mers până la intrarea în oraş dinspre Militari, pentru că maşina nu mai putea să înainteze, drumurile erau toate troienite, omul acela voia să se întoarcă în comuna de unde venise, îi era teamă că, odată intrat în Bucureşti, avea să rămână blocat. Am făcut cu tata două ore pe drum până la locul de întâlnire, am aşteptat acolo o oră, iar la întoarcere a tre­buit să tragem după noi jumătatea de porc. Fix asta era : un porc tăiat longitudinal pe jumătate învelit într‑un celofan gros. Îmi intrau fulgii îngheţaţi în obraji, trăgeam cu disperare de jumă­tatea de porc. Ne‑am ascuns de furia viscolului între nişte maşini parcate, ne‑am aşezat cu fun­dul pe jumătatea de animal îngheţat bocnă, iar tata a început să râdă isteric. N‑am aflat de ce râdea, însă la final m‑a pupat pe obraz şi a spus : „Băiatul lui tata, o să‑ţi aminteşti toată viaţa de porcul ăsta !“. Ochii îmi lăcrimau încon­tinuu, însă atunci, acolo, între maşinile parcate, cu fundul pe porcul îngheţat, a fost singura dată când am avut convingerea că tata chiar se uită la mine, direct la mine, doar la mine. Şi s‑a uitat minute bune, mi‑a dat mănuşile jos, şi‑a scos fularul şi mi‑a încălzit mâinile pe gâtul său cald.

La fantoma de companie cu pricina – vreau, nu vreau – trebuie să adaug această jumătate de porc îngheţat şi probabil după această modi­ficare ar trebui ca eu şi tata să ne aşezăm în faţa acelui unic fotograf, cel care face acea unică fotografie, cea din centrul memoriei. Eu, fan­toma, jumătatea de porc, tata – iată‑ne, frezaţi, aranjaţi, zâmbitori ! Păsăricaaaa !

Am ajuns acasă, am pus jumătatea de porc pe balcon, iar a doua zi am mers şi am dus‑o pe o stradă pe la Foişorul de Foc, acasă la un doctor, cel care a ajutat‑o pe mama să facă avort.

Când a murit tata, aveam însă doi porci trimişi de primarul din Gostinu. Era timpul pentru o nouă poză.”