Ioana Pârvulescu, distinsă cu Premiul Profesioniştilor la Bruxelles. Povestirea e dedicată amintirii Monicăi Lovinescu

Ioana Pârvulescu, deţinătoarea Premiului Uniunii Europene pentru Literatură 2013, a fost distinsă cu Premiul Profesioniştilor în cadrul concursului literar „O poveste europeană: Câştigătorii Premiul European pentru Literatură scriu despre Europa“ (EUPL Writing Contest “A European Story: EUPL Winners Write Europe”) pentru povestirea „O voce“.  Adevărul.ro publică, în exclusivitate, povestirea Ioanei Pârvulescu câştigătoare la Bruxelles.

Ioana Pârvulescu, deţinătoarea Premiului Uniunii Europene pentru Literatură 2013, a participat anul aceasta la EUPL Writing Contest, dedicat exclusiv deţinătorilor acestui premiu. Au fost 36 de concurenţi din 26 de ţări. Povestirea „O voce“/„A voice“ a autoarei din România a câştigat premiul acordat de juriul internaţional de specialitate alcătuit din Maria-João Costa (Portugalia), Nina George (Germania), Juancho Pons (Spania), Cathy Rentzenbrink (Marea Britanie), Marnix Verplancke (Belgia) şi prezidat de Liana Sakelliou (Grecia) pentru remarcabila valoare literară a textului şi pentru modul excepţional în care Ioana Pârvulescu „a reuşit să creeze o naraţiune puternică despre libertate, ce evoluează pe două planuri: unul inspirat din realitate despre tânăra refugiată Monica L., ce avea să devină vocea libertăţii pentru tinerii români în timpul Războiului Rece, şi un plan ficţional despre femeia fără nume ce verifica paşapoartele în perioada imediat următoare deschiderii frontierelor Europei“.

Povestirea Ioanei Pârvulescu este dedicată amintirii Monicăi Lovinescu, cea mai importantă voce feminină a exilului românesc, ale cărei emisiuni săptămânale de la microfonul Europei Libere, începute în 1962, au fost ascultate cu enorm interes în România. La ceremonia de decernare a premiului, juriul a sublinat că povestirea „«O voce» reuşeşte admirabil să transmită cititorilor dramatismul momentului şi să facă cunoscută o temă cu un important mesaj moral despre Europa, cea de dinainte şi cea de după Războiul Rece“.

Iubitorii de literatură sunt invitaţi la o întâlnire cu Ioana Pârvulescu despre noua sa carte Dialoguri secrete, sâmbătă, 17 noiembrie, ora 12.30, în standul Editurii Humanitas de la Târgul Internaţional de Carte Gaudeamus, care va avea loc în Pavilionul Central al Complexului Expoziţional Romexpo.

POVESTIREA CÂŞTIGĂTOARE LA BRUXELLES

O voce

de Ioana Pârvulescu

Pentru Monica L.

"Întoarcerea

Avionul de la Paris a aterizat de câteva minute şi primii călători se apropie deja de ghişeu. Un fel de şopot ca de apă curgătoare a umplut deodată sala până atunci liniştită. De când  s-au deschis graniţele, după Revoluţia din decembrie 1989, la care am participat şi eu, avioanele din vestul Europei sunt pline-ochi, iar noi – la controlul paşapoartelor lucrăm doar doi pe tură – facem faţă cu greu. Mă ascund sub breton şi-n documente, şi abia dacă-mi ridic privirea să verific chipul care, pentru mine, e doar accesoriul unui nume şi al unei fotografii. Încerc să fiu rapidă, corectă, civilizată. Am îndărătul meu 32 de ani de viaţă şi nici măcar 3 luni de libertate.

O mână frumoasă, tremurând uşor, îmi întinde un paşaport francez. Aparţine unei doamne al cărei cap ajunge exact până la deschizătura ghişeului. Atunci se întâmplă două lucruri: văd, în paşaport, anul naşterii – femeia are 67 de ani – şi aud o voce care mă electrocutează, pentru că o recunosc: „Bună seara, domnişoară!”

Umerii mi s-au îndreptat brusc. Era să mă înec. Era să strig. Era imposibil. M-am uitat bine de tot la femeia asta, pe care n-o văzusem în viaţa mea. Mă privea şi ea dindărătul ochelarilor cu rame rotunde. Ochii îi erau negri, blânzi şi inteligenţi.

Ştiam că e strict interzis, dar am sărit de pe scaun, m-am năpustit afară şi am îmbrăţişat-o cât am putut de tare.

— O, Doamne, pentru asta chiar au meritat toate, a spus hotărât, cu vocea ei uşor răguşită, pe care o ştiam atât de bine.

Am izbucnit în plâns.

Plecarea

Trenul staţionează la graniţa austriacă, la punctul de trecere aflat între zonele controlate de sovietici şi de americani. Soldatul îşi suge pe-ndelete măselele. O fixează pe tânăra care i-a dat paşaportul. Scrie acolo că are 23 de ani. E un fir de om şi abia îi ajunge până la piept. Are un guler alb, de fată cuminte, răsfrânt peste puloverul vişiniu, cu mâneci scurte. Foarte bronzată, ten de creolă, ochi negri ca mătăniile, sprâncene puţin prea dese şi buze pline, dintre cele care par să promită tot timpul un sărut, în ciuda expresiei serioase a chipului. Vrea să meargă la Paris. În lumina blândă a după-amiezii, grănicerul studiază îndelung ştampilele, rotind paşaportul în toate direcţiile. Sunt multe şi par în bună regulă. Tocmai asta nu-i place: aşa ceva nu se obţine, cu una, cu două, în 1947. Dacă o să-i ceară cineva socoteală, poate spune că a crezut-o spioană. Coperta bleumarin are coroană regală. Grănicerul urăşte regatele, lumea liberă şi fetele scunde, cu

guleraş alb. Îl interesează poveştile cu violuri, deşi el, unul, nu şi-a făcut păcate. Se enervează brusc şi-i spune răstit, în rusă, că-i lipseşte o viză, lucru pe care fata nu pare să-l înţeleagă, îşi scutură părul negru, buclat, şi ridică umerii. Bărbatul îi face semn să-şi dea jos bagajul. Se va duce îndărăt în ţara ei, asupra căreia veghează armata lui. Îi întoarce spatele şi o lăsă în plata Domnului. Trenul a şi pornit, pufăind tot mai sacadat, ca un alergător.

Monique, cum îi spun prietenii franţuzindu-i numele, n-are timp să se sperie, deşi până atunci viaţa a răsfăţat-o. Trebuie să ajungă la Paris cu orice preţ, pentru că a dat toţi banii mamei pe bilet: e inflaţie şi a costat-o milioane. Ca toţi cei din preajmă (mai ales scriitori, pentru că tatăl ei, Dumnezeu să-l odihnească, a fost un critic respectat, cu vederi liberale, şi a ţinut timp de 25 de ani un cenaclu), Monique ştie că ăsta e „ultimul tren” spre libertate, ţara avea să fie complet bolşevizată. E destul de tânără ca să creadă că lucrurile se vor schimba curând în bine şi că se va putea întorce la mama ei, lăsată zălog acasă. Nu bănuieşte că n-o s-o mai vadă niciodată.

Încearcă să fie practică. Se îndreaptă, cu o valiză în care are câteva rochii, un pui fript şi zece pachete de ţigări, către un impiegat mustăcios, bătrân, întinzându-i mâna camaradereşte. Un om amărât, vai de capul lui. El a arătat cu un deget noduros spre burta proprie şi a spus: Dima. Din cărţile tatălui ei ştie că ruşii pot fi cumpăraţi. A deschis valiza şi i-a întins o rochie cu buline şi un pachet de ţigări. I-a spus: Viena! şi a indicat direcţia în care plecase trenul. Dima a făcut semn cu degetul noduros spre puiul fript. Ea a înghiţit în sec, el i-a zis Bol’şoe spasibo! şi sub mustaţa căruntă părea să fie un zâmbet. Au fumat împreună câte o ţigară din rezerva ei, iar bătrânul i-a promis, mai mult prin semne, s-o treacă graniţa clandestin.

A telefonat la halta dinainte şi a cerut ca trenul următor să oprească 45 de secunde la halta lui. Era un marfar cu cărbuni. Dima, cu ţigara încă neterminată, atât de repede mersese totul, a ajutat-o pe fata cu guler alb să urce şi, cu lopata, a acoperit-o rapid cu cărbuni. Monique nu ştia că, puţin mai încolo, trenul va opri pentru un nou control rusesc. Soldaţii treceau de la un vagon la altul şi-şi înfigeau baioneta unde se nimerea. A auzit sunetul aspru, hârşâit, tot mai aproape. Fierul a ocolit-o şi sunetul s-a îndepărtat. Între timp, primele umbre ale înserării s-au aşezat peste cărbunii negri.

La postul de control american a înţeles pentru prima oară că filmele hollywoodiene văzute cu prietenii ei pe Bulevardul cinematografelor sunt o păcăleală. Aştepta ca americanii s-o admire pentru proba de curaj, s-o sărute pe obrajii murdari de cărbune, să-i zâmbească ca Gary Cooper sau Humphrey Bogart şi s-o trimită cu părere de rău către Paris. Ei însă au trimis-o fără părere de rău îndărăt la ruşi. Şi n-au zâmbit. Totuşi, au recunoscut că paşaportul e în perfectă ordine. Why? a întrebat ea. What part of illegal don’t you understand? a ironizat-o unul. I-au însoţit drumul cu un jet de raze dintr-un proiector, ca să fie siguri că nu poate fugi. Lumina aia pusă pe spatele ei a jignit-o mai rău decât puştile. Monique uitase pur şi simplu că americanii se simţeau, în 1947, aliaţii sovieticilor.

Iată însă că sovieticii nu erau tocmai aliaţii americanilor şi, se vede că doar pentru a-i scoate din sărite pe „imperialişti”, Monique, care putea nimeri direct într-un lagăr de concentrare, a fost întoarsă aproape cu gingăşie la halta lui Dima. Bătrânul a primit-o ca o gazdă pe un musafir drag. A lăsat-o să se spele şi să se schimbe cu o rochie curată din valijoară. Puiul ei fript era un morman de oase, dar a tratat-o cu un măr. Şi-a dus două degete la buze, inspirând cu ochii închişi. A primit un pachet de ţigări. A telefonat iar la halta de dinainte, pentru ca trenul – de data asta unul de călători, verificat deja de grăniceri – să oprească 20 de secunde. Monique abia a apucat să urce în vagonul cel mai apropiat, împinsă de jos de Dima, că trenul a şi pornit pufăind spre Viena.

A nimerit într-un compartiment cu un cuplu de tineri care studiau o partitură de Mozart şi fredonau frânturi din Don Giovanni, cerându-i mereu scuze. Lângă ei, tot ce-a trăit cu o oră înainte pare ireal. Înţelege că e real atunci când bărbatul, care o privea stăruitor, îi spune sfios Darf ich? şi, cu o batistă de olandă, îi şterge o pată neagră de sub bărbie. Monique simte că roşeşte şi îi vine să-i sărute pe cei doi. Fireşte că n-o face: a fost crescută foarte strict.

Pe 15 septembrie, la miezul nopţii, coboară în Gare de l’Est, cu valijoara în care mai avea un singur pachet de ţigări. N-o aşteaptă nimeni. Rămâne în gară, neştiind încotro s-o apuce şi neavând nici un franc. Doi poliţişti, care o găsesc ghemuită ca un copil orfan, pe o bancă, se îndură de ea şi îi dau voie să doarmă într-un compartiment de tren care staţionează acolo.

O acoperă cu pelerinele lor. Monique ştie că li se spune hirondelles, pentru că zboară noaptea pe bicicletă, cu pelerina neagră fluturând în vânt, despicată ca o coadă de rândunică. De atunci, de câte ori vede rândunele, Monique zâmbeşte.

Întoarcerea

Avionul a decolat de pe aeroportul Orly. Un copilaş de pe un scaun din apropiere întreabă: „Maman, elles aiment les avions, les hiʼondelles?” Zâmbesc fără să vreau.

Îmi potrivesc ceasul de la mână cu o oră înainte, dar timpul meu îl dau înapoi. Refuz categoric să intru în închisoarea asta numită bătrâneţe şi alunec iute pe apele timpului care curge invers, până când sunt plină de viitor, cu toate vârstele mele nesacrificate. Îmi amintesc de sfatul mamei, la plecare: „Când n-o să-ţi fiu alături, scumpa mea, poartă-te cu tine ca şi cum ai fi fetiţa ta”. Mă reîntâlnesc cu toţi oamenii prin intermediul cărora Dumnezeu m-a iubit şi-i ocolesc pe toţi cei prin care m-a pedepsit. Regândesc cuvintele în care am crezut, pentru care aş fi putut să mor (era cât pe ce s-o şi fac). De mii de ori, aşteptând în studio să-mi încep emisiunea, am auzit semnalul: Aici e Radio Europa liberă! De mii de ori am rostit: Teze şi antiteze la Paris. La microfon, Monica ...

Aveam 5 ani când părinţii mei au ascultat, pentru prima dată, în 1928, o voce la radio. Era un miracol, pe-atunci, să auzi deodată, de pe canapeaua ta şi în sufrageria ta, un reportaj sau un concert dat chiar în clipa aia la Viena, Londra sau Paris. Părea o vrajă sau o scamatorie. Primul nostru radio era cât un frigider. La Paris, ca să-i ajut efectiv pe cei de-acasă, m-am transformat într-o voce. Am vrut, cu vocea mea, să distrug zilnic o bucăţică din graniţa invizibilă care a despărţit în toţi anii ăştia Europa liberă, în care eram eu, de Europa neliberă, în care era ţara mea. Am transformat estetica despre care-mi vorbea tata, în Est-etica despre care el nu m-a învăţat, din păcate, nimic. Seară de seară, la radio, am scos cătuşele de pe cuvinte, am apărat ceva sau pe cineva.

Poliţia politică a reacţionat destul de rapid şi mi-a transmis că, dacă nu mă potolesc şi dacă nu tac, îmi vor omorî mama. Mama mi-a transmis să nu mă potolesc şi să nu tac. Am ascultat-o, au omorât-o. Apoi, cum nu mă mai puteau şantaja cu mama, de ziua mea mi-au făcut un cadou: doi bărbaţi m-au bătut pe stradă. În dimineaţa următoare eram la radio, şi pe vocea mea nu se vedeau vânătăile.

Din ţară, unde Europa liberă, postul nostru, se prindea clandestin, îmi soseau încurajări: „Tata a murit ascultându-vă glasul”. „Când e emisiunea dumneavoastră, radiourile merg la toate etajele blocului”. „Trăim într-un secol desfigurat de spaime. Ne daţi curaj”. „Sunteţi vocea adevărului”. „Azi am operat un copil. Când l-am deschis, din abdomenul lui mic au ieşit aburi, atât de frig era în sala de operaţie. Spuneţi asta!” „Vă scriu dintr-o ţară cândva senină. Aflaţi despre noi că, aici, ne-am pierdut vorbele”.

Timpul care a curs îndărăt curge iar înainte, mă duce acasă, iar avionul aterizează. Bărbatul meu a tăcut şi el, tot drumul, pierdut printre gândurile lui. Coborâm pe pista inundată de razele apusului şi ne uităm cu lăcomie la cerul de sub care am plecat acum 44 de ani.

Fetişcana de la ghişeu are un breton blond, care-i intră mereu în ochi. Fără să mă privească, îmi face semn să mă apropii. Credeam că mi-am consumat, în viaţă, toate emoţiile, dar îmi tremură mâna când întind paşaportul şi zic: „Bună seara, domnişoară!” Tresare ca lovită când îmi aude vocea şi apoi, nu ştiu cum, mă trezesc îmbrăţişată atât de tare, că mă doare coşul pieptului. Când mi-a dat drumul, plângea. Soţul meu mă priveşte de la coada alăturată puţin îngrijorat. 40 de ani de radio mă ajută să-mi stăpânesc vocea când îi spun:

— O, Doamne, pentru asta chiar au meritat toate!

— Plâng ca proasta pentru că abia acum am înţeles că suntem liberi, o aud zicând şi mi se strânge inima de grijă.

Sursa: http://anniversary.euprizeliterature.eu/book/EUPLbookWeb_acc.pdf

Traducerea în limba engleză a povestirii „O voce“ de Ioana Pârvulescu, pentru concursul „EUPL Writing Contest “A European Story: EUPL Winners Write Europe” a fost realizată de Mihnea Gafiţa". (Copyright Editura Humanitas)