Ioana Nicolaie: „Vreau să schimb cu slabele mele puteri faţa poeziei“

Ioana Nicolaie: „Vreau să
schimb cu slabele mele puteri faţa poeziei“

Poeta Ioana Nicolaie, născută pe 1 iunie, în aceeaşi zi ca şi alţi doi poeţi, Mircea Cărtărescu şi Cristian Popescu

Aflată la ora unui (prim) bilanţ, poeta Ioana Nicolaie face această declaraţie radicală, această profesiune de credinţă aparţinând unui autor conştient de propria valoare. Ca întotdeauna însă în astfel de situaţii, lucrurile nu trebuie să rămână neexplicate, ceea ce apreciata scriitoare şi face în acest interviu acordat cu deosebită gentileţe „Adevărului literar şi artistic”.

Ştiri pe aceeaşi temă

Totodată, poeta vorbeşte despre încă un motiv care a adus-o în centrul atenţiei lumii literare (şi nu numai), căsnicia cu celebrul autor total Mircea Cărtărescu, despre ce înseamnă un cuplu de scriitori şi cum funcţionează acesta, atât în realitate cât şi în scriitură, şi despre minunata sa familie. Principalul motiv al acestei convorbiri îl constituie recenta apariţie, la editura Humanitas, a volumului-antologie de poezie „Lomografii”, cu puţin înaintea plecării celor doi scriitori, pentru aproape un an, pe frumoasele plaiuri ale Berlinului.

„Adevărul“: Ce înseamnă „lomografii“ (titlul volumului)? Ce te-a inspirat în alegerea sa?
Ioana Nicolaie: Lomografia este o fotografie în care anumite detalii sunt accentuate, pe când altele sunt acoperite de umbră. Când am ales titlul, nu m-am gândit deloc la cei doi studenţi vienezi care au impus aproape întâmplător aceste imagini realizate cu un aparat foto rusesc, Lomo, şi nici la dezvoltarea cu tentă comercială ulterioară. Mi s-a părut doar că nesfârşita excursie pe care o tot fac în propria memorie e prinsă contextual în cărţile mele, uneori cu tuşele tari ale traumei, alteori cu dificultatea reamintirii, alteori cu înceţoşările unor lucruri spuse doar până la jumătate. Cum am scris mereu poveşti – şi nu poezii –, mi-am închipuit că fiecare text e aidoma unui cadru dintr-o mare expoziţie. Iar vizitatorul, ca să poată vedea ansamblul, trebuie să treacă prin faţa fiecărei poze care-l compune.

„Cât de greu şi de fantastic se apropie de noi fiinţele nenăscute“

De ce o antologie acum? Este momentul bilanţului / bilanţurilor? Reprezintă un moment de cotitură în viaţa ta (literară), un sfârşit de drum? Sau pre-textul unui nou început?
Încă de la prima carte am ştiut că vreau să schimb cu slabele mele puteri faţa poeziei, mizând, cum ziceam, pe narativitate şi pe amestecul genurilor. Am împrumutat structura tare a prozei ca să aşez pe ea emoţiile, stranietatea şi strălucirea stilistică a poeziei. După povestea de dragoste apăsătoare din primul volum, a urmat reconstruirea biografiei unei fetiţe care creşte într-o lume descentrată, de sfârşit de comunism, într-o familie foarte numeroasă dintr-un nord când scânteietor, când îngropat sub ceaţă, ca apoi să vină cartea despre oamenii acestui nord, ca la sfârşit, la distanţă de zece ani, să scriu „Autoimun“, un volum despre boală şi despre maturitate, despre ce este esenţial şi despre pierderea iluziei. În spaţiile de respiraţie dintre ele am migălit romane şi cărţi pentru copii. Fiindcă îmi place să fac mereu altceva, să descopăr – sau măcar să încerc asta – teritorii cât mai puţin umblate. O vreme nu m-am mai gândit la poezie. Şi mi-am dat seama, deodată, că primele mele volume nu se mai găseau de mult şi că nu mai aveau cum să ajungă la cititori. Am avut mare noroc că editura Humanitas le-a dat până la urmă această formă la care n-am îndrăznit să mă aştept vreodată.

De ce ai renunţat totuşi la câteva texte din volumul de debut „Poză retuşată“? Le consideri acum depăşite sau datate? Celelate volume înţeleg că sunt reproduse integral.
Dat fiind ingredientul epic al volumelor mele de poezie, mi-e foarte greu să fac decupaje. Când am lecturi, de pildă, aleg pe considerente tematice sau de atmosferă şi mai puţin în ideea de a surprinde întregul. De curând am fost la festivalul de literatură de la Bistriţa şi acolo am decis să citesc, pe scenă, doar textele despre mamă. Aş fi putut la fel de bine să aleg dragostea, sau percepţiile copilului care trebuie să facă faţă lumii ce i s-a dat, sau monologul în limba sub-dialectală a unui bunic care a făcut războiul, sau părţile fantastice, sau, de ce nu, eroziunea bolii şi a timpului. În „Lomografii“ doar „Autoimun“ este inclus integral. Din cărţile în care încerc să recuperez lumea nordului meu transilvan am eliminat câteva texte, foarte puţine, care completau aproape insesizabil tabloul. Cât despre volumul meu de debut, da, am păstrat din el doar câteva poeme, şi acelea alese mai curând pentru a arăta tema iubirii care le subîntinde. Am făcut asta din două motive, care nu ţin neapărat de valoare. Primul se leagă de felul în care a fost publicat acest volum acum cincisprezece ani, în urma câştigării unui concurs de debut al editurii Cartea Românească. Încă nu intrasem în noul mileniu, iar literatura autohtonă o ducea mai greu ca oricând. După anii nouăzeci în care se scufundaseră instituţii culturale şi apăruseră destul de greu altele, după deceniul infestat de traduceri comerciale, nu numai că era incredibil de greu să publici altfel decât prin câştigarea unuia din cele foarte puţine concursuri de debut, dar era utopic să-ţi închipui că ai putea să impui nişte condiţii la publicare. Editorul mi-a transmis atunci că nu poate tipări decât puţin peste cincizeci de pagini, or cartea mea avea în jur de 120. Am început să scot din texte aproape la întâmplare, fără să-mi pese ce fire de susţinere a poveştii tai în acest fel. Prin urmare, acum, când am gândit „Lomografii“, n-am făcut decât să repet încă o dată operaţia. Am adăugat şi două sau trei texte inedite. Al doilea motiv pentru care n-am optat pentru o variantă extinsă a acestei cărţi ţine de distanţarea mea faţă de estetica minimalistă şi depresivă pe care o practicam atunci când abia mă desprinsesem de Cenaclul Litere, pe care-l frecventasem vreme de şase ani şi unde citisem, de altfel, parte din poveste.

De ce nu se regăseşte în antologie şi volumul „Cerul din burtă“? Numai pentru că este intitulat à rebours „roman“?
„Cerul din burtă“ nu şi-ar fi avut locul aici, nici tematic – e ca un mare balon de săpun apărut pe neaşteptate peste lumea mea – şi nici stilistic. Sigur că – deşi am intitulat roman această carte care e despre cât de greu şi de fantastic se apropie de noi fiinţele nenăscute – ea este, de fapt, tot un volum de graniţă, dus însă şi mai departe în aluvionarea genurilor literare. Când a apărut, pe creasta unui postmodernism matur, puteam amesteca după bunul plac conceptele. Interesant e că în varianta suedeză a apărut ca fiind poezie, iar în cea bulgară, de pildă, şi-a păstrat pălăria de roman.

„Salvarea după care tânjim cu toţii“

Ce va urma în traiectoria ta poetică? Pe când un nou volum inedit semnat Ioana Nicolaie?
Volumul la care lucrez acum este unul de poezie, însă nu vreau să spun deocamdată prea multe despre el. Dar cartea care stă să-mi apară în doar câteva luni se numeşte „Ferbonia“ şi, aţi ghicit, e un volum pentru copii. Va apărea la Editura Arthur, deocamdată artista Anca Smărăndache lucrează intens la ilustraţie. Va fi o carte superbă sub aspect grafic, cu multe şi variate reprezentări ale unui spaţiu straniu pe care l-am închipuit de-a lungul mai multor ani. Publicul ţintă este copilul până în paisprezece ani şi adultul rafinat. Tema mare a volumului este ieşirea, evadarea dintr-o condiţie şi cumva, prin asta, salvarea după care tânjim de fapt cu toţii.

Acum, întorcându-te în timp şi antologându-ţi poeziile mai vechi, s-a schimbat ceva în raportul dintre tine şi ele? În ce fel?
Îmi recitesc foarte rar textele şi de fiecare dată mi-e foarte teamă că ele s-ar putea să-mi pară străine, vorbindu-mi pe o limbă neînţeleasă, abrazivă şi lipsită de sens. Dacă, prin publicare, au ajuns pe cont propriu, mi-e frică de felul brusc în care ele s-ar putea îndepărta. Răsuflu uşurată când mă descopăr în ele tot pe mine, când mă recunosc, când ştiu că încă nu poate fi vorba de nicio trădare. Avantajul unei antologii este că subliniază proiectul unui autor, dacă acesta există, şi că pune textele în relaţie. Se văd mai bine cusăturile de adâncime, se identifică nuanţele care migrează, se poate ghici cât de cât întregul. În mai tot ce am scris m-am străduit să văd prin bietul meu ochean interior câte ceva din marele model care ne conţine.

Fiecare volum are o (altă) temă. Sunt acestea bucăţi dintr-un puzzle pe care antologia îl întregeşte acum? Ce imagine totală crezi că se formează?
Dacă un roman e, aşa cum spunea Stendhal, o oglindă purtată de-a lungul unui drum, atunci „Lomografii“ e alcătuită din patru cioburi purtate de-a lungul a patru drumuri, unul în continuarea celuilalt, cu acelaşi narator principal şi cu multe dintre personaje comune, dar cu peisajul din fundal diferit. Şi dacă romanul e mimesis, adică redare a vieţii, atunci şi-n cioburile acestea se găsesc nişte bucăţi de adevăr. Tot ce pot spera e ca puzzle-ul de care vorbiţi să mai aibă încă destule cartonaşe neîntoarse pe care să le descopăr treptat în volumele mele viitoare.

„Amândoi suntem Gemeni născuţi la început de iunie“

Cât de departe te simţi acum de momentul (fondator) al Cenaclului Litere? Ce crezi că s-a schimbat de atunci?
Lucrul cel mai bun care s-a întâmplat în aceşti şaisprezece ani – în 1999 a fost ultima şedinţă a cenaclului – a fost publicarea unor cărţi minunate scrise de colegii cu care am exersat vreme de şase ani, în zeci de seri cenacliere, literatura. Faptul că receptarea contemporană i-a asimilat ca autori reprezentativi, că T.O. Bobe, Svetlana Cârstean, Ana Maria Sandu, Cezar Paul-Bădescu, Angelo Mitchievici, Răzvan Rădulescu, Sorin Gherguţ, Mihai Ignat, Cecilia Ştefănescu sau Doina Ioanid nu mai pot fi ocoliţi din nicio discuţie despre scriitorii de azi înseamnă foarte mult. Cât despre schimbare, fundamentală mi se pare criza culturii, mai ales a celei scrise, din care nu ştiu cum şi dacă vom mai ieşi.

Cum crezi că a influenţat evoluţia ta literară întâlnirea cu Mircea Cărtărescu? A influenţat-o? Crezi că ai fi fost aceeaşi, ca scriitoare vorbind, dacă nu ar fi existat această întâlnire?
Nu trebuie uitat că Mircea Cărtărescu a fost mentorul Cenaclului Litere pe care l-am frecventat în studenţie. Faptul că în jurul lui s-au coagulat nu doar scriitorii de mai sus, ci mulţi alţii, m-a influenţat fără îndoială. În mod direct însă, nu ştiu în ce fel s-ar fi putut întâmpla asta. Suntem autori din generaţii diferite, avem cu totul alte mize în literatură, nu concurăm între noi şi, în mod ciudat, nici cu alţii (ci mai curând cu noi înşine), ne atrag subiecte specifice care, ca-n mulţimile matematice, nu se intersectează. Cum însă amândoi suntem Gemeni născuţi la început de iunie semănăm structural. Şi cine ştie dacă nu ne vom pomeni la un moment dat vorbind despre aceleaşi lucruri?

Dar literatura lui, crezi că a fost influenţată de întâlnirea cu tine? Cât din fundalul, din textura ideologice şi spirituale ale volumelor 2 şi 3 din „Orbitor“ crezi că se datorează întâlnirii cu tine? Crezi că romanul ar fi arătat la fel fără această întâlnire dintre voi?
Nu ştiu cum să răspund la întrebarea asta. „Jurnalul“, da, conţinându-mă el ca personaj de fundal, ar putea avea o legătură cu mine. Poate şi alte volume, pe ici, colo, printre picături. Dar poate că nu şi „Orbitor“. Deşi volumul doi a fost scris la Berlin, când eu, în paralel, scriam „Credinţa“, iar volumul trei a fost terminat la Stuttgart de unde eu m-am întors cu „O pasăre pe sârmă“.

„Suntem fiecare primul cititor al textelor celuilalt“

Îţi face plăcere să fiţi prezentaţi ca un cuplu de scriitori (sunt mai multe în literatura română, şi unele foarte frumoase) sau ai vrea ca fiecare să fie prezentat separat pentru literatura pe care o face? În cazul în care şi soţia este autoare de literatură, mai poate funcţiona conceptul clasic (dus la paroxism de romantici, puţin coborât în derizoriu în secolul XX) de „muză“, pentru femeia care stă alături de scriitor? Până la urmă, cine este muza cui, într-un astfel de cuplu?
E frumoasă întrebarea dvs. Noi râdem deseori de muze, cu varianta masculină muzi. Luaţi de viaţa extrem de complicată, cu nenumărate puncte pe agendă, cu disciplină, cu lucruri care nu se termină niciodată de rezolvat, cu băiatul nostru care creşte şi devine tot mai independent, nu prea avem timp de infuzii inspiratoare. Cooperăm, rezolvăm continuu treburi, stabilim mereu traseul suportabil al zilei care ne stă în faţă. Şi ne dorim timp în care să putem scrie în ritmul nostru, fără întreruperi. Acesta este unul dintre motivele pentru care vom pleca la sfârşitul lui august pentru un an în Berlin. Mircea a primit prestigioasa bursă Wissenschaftskolleg, care ne va permite, sper, să ne vedem mai departe de proiectele noastre.

Vă arătaţi unul altuia textele pe măsură ce le scrieţi? Sunteţi primii cititori ai textelor celuilalt, eventual sfătuitori? Sau nu?
Nu, în timpul lucrului nu ne arătăm niciodată nimic. Dacă Mircea, de pildă, n-ar fi avut două lecturi (între timp, trei – n. red.) din romanul la care lucrează de cinci ani, n-aş şti aproape nimic despre el. Dar primii cititori, da, suntem, şi nu e deloc uşoară ipostaza. Cartea trebuie să fie gata, deja şlefuită, iar părerea celuilalt contează enorm. Ştiu şi acum primele fraze pe care mi le-a spus Mircea după ce-a citit cărţile mele. Şi asta a fost mai important decât receptarea ulterioară.

„Mai am încă norocul să pot trece dincolo de globul de sticlă“

Vă întoarceţi în fiecare vară la Sângeorz, unde ne găseşte şi acest interviu. Are şi o altă semnificaţie pentru tine, în afara locului natal şi a unui loc în care să-ţi petreci vacanţele?
Închipuiţi-vă valea aceasta din Munţii Rodnei închisă sub un mare glob de sticlă. Cei mai mulţi îi văd interiorul prin peretele transparent, dar eu mai am încă norocul să pot trece. Mă preocupă foarte mult, antropologic vorbind, şi m-aş bucura să am putere să scriu până la urmă cartea acestui loc.

Au trecut atâţia ani de la „Cerul din burtă“. Gabriel este mare acum. Ce pasiuni are el? Împărtăşeşte atracţia spre literatură a părinţilor săi? V-a citit vreuna dintre cărţi?
Ca toţi copiii e foarte pasionat de computere. Face programare pe cont propriu, la un moment dat a început să creeze jocuri. Din fericire, citeşte destul de mult, mi-a citit cărţile cu Arik şi s-a arătat încântat de „Enciclopedia zmeilor“. Însă, din nefericire pentru el, ereditatea e crudă şi a debutat atât în reviste, cât şi într-o antologie cu texte scrise de copii, „Cui i-e frică de computer, juniorii“. A reuşit şi-n vara aceasta să fie printre finaliştii concursului „Locuieşte în poveste“ al Editurii Arthur, aşa că va fi inclus şi în volumul „Uite cine vorbeşte, juniorii“. Cu toate acestea, nu ştiu însă dacă se va îndrepta spre literatură. Va hotărî singur la un moment dat. Şi nu e nicio grabă.

BIO

Scrie versuri, roman şi literatură pentru copii


Ioana Nicolaie s-a născut în Sângeorz-Băi, judeţul Bistriţa-Năsăud, pe 1 iunie 1974.

A absolvit în 1997 Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti, iar în 1998 a terminat cursurile de masterat ale aceleiaşi facultăţi. După absolvire a lucrat în învăţământ, presă şi în domeniul editorial.

Membră a Uniunii Scriitorilor din România şi a PEN România.

A publicat mai multe volume de versuri („Poză retuşată“, „Nordul“, „Credinţa“, „Cenotaf“), două romane („Cerul din burtă“, „O pasăre pe sârmă“) şi literatură pentru copii („Aventurile lui Arik“ şi „Arik şi mercenarii“). A fost nominalizată la premii naţionale şi internaţionale, cel mai important fiind Eastern European Literature Award. Volumul „Nordul“ a apărut în germană, în 2008, cu titlul „Der Norden“. „Cerul din burtă“ a fost publicat în 2013 în suedeză (cu titlul „Himlen i magen“) şi, în 2014, în bulgară, iar „O pasăre pe sârmă“ se traduce în sârbă.

A fost inclusă în nouă volume colective româneşti („Ferestre 98“, „40238 Tescani“, „Cartea cu bunici“, „Intelectuali la cratiţă“ etc.) şi în numeroase reviste şi antologii străine („Poésie 2003: Roumanie, territoire d’Orphée“, „New European Poets“, „An Anthology of Contemporary Romanian Poetry“ etc.).

Invitată pentru lecturi şi conferinţe la numeroase festivaluri naţionale şi internaţionale de literatură. Selecţii din versurile autoarei au apărut în Franţa, Anglia, Germania, Austria, Canada, Suedia, Polonia, SUA şi Bulgaria.

Volumul „Autoimun“ a apărut în 2013 la Editura Cartea Românească şi, în 2014, a câştigat premiul „Cartea Anului“ al USR. E în curs de traducere în limba bulgară.

Volumul antologic „Lomografii“ a fost publicat în 2015 la Editura Humanitas.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: