Ioan T. Morar porneşte prin ţară cu romanul „Negru şi Roşu“

Ioan T. Morar porneşte prin ţară cu romanul „Negru şi Roşu“

Ioan T. Morar a primit premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor pentru volumul de versuri „Şovăiala“ FOTO: Eduard Koller (http://www.eduardk.com)

În perioada 7-17 octombrie, scriitorul Ioan T. Morar va merge într-un turneu naţional cu prilejul lansării romanului „Negru şi Roşu“, apărut de curând la Editura Polirom, dar şi în ediţie digitală.

Ioan T. Morar va avea întâlniri cu cititorii în Bucureşti (luni, 7 octombrie, ora 18.00, Librăria Bastilia), Timişoara (marţi, 15 octombrie, ora 18.00, Librăria Cartea de Nisip), Arad (miercuri, 16 otombrie, ora 18.00, Librăria Corina) şi Lugoj (joi, 17 octombrie, ora 17.00, Galeria Pro Arte Lugoj).
 
Noul roman, „Negru şi Roşu“ este o „fabulă morală care vorbeşte despre eterna frgailitate a fiinţei umane strivite de mecanismele devoratoare ale Istoriei“, după cum spune Mircea Mihăieş. 
 
Georgian Nicolau este un tînăr promiţător: elev fruntaş al Liceului Militar din Câmpina, admirat de colegi şi apreciat de profesori, îşi doreşte cu ardoare o carieră de ofiţer. Aceasta l-ar ajuta să se rupă de trecutul său, de colonia de ţigani din care provine şi de casa mizeră în care au rămas mama şi fraţii săi. Nimeni nu-i ştie secretul şi nici nu-l poate bănui, căci Georgian are tenul deschis la culoare şi ochi albaştri şi, în plus, şi-a inventat un trecut de român. Iar visul i se îndeplineşte. Georgian urcă pe scara ierarhică, participă la cucerirea Odessei şi ajunge chiar un apropiat al idolului său, mareşalul Antonescu. Însă trecutul pe care s-a străduit atît de mult să-l ascundă îl ajunge din urmă cînd mama şi sora sa sînt deportate în Transnistria, împreună cu mulţi alţi ţigani, din ordinul mareşalului. Atunci Georgian va trebui să ia o decizie, iar viaţa lui îşi va schimba cursul odată cu istoria.
 
Fragment din romanul „Negru şi Roşu“
 
— Vorbeşti foarte bine germana, domnule ofiţer, i-a spus căpitanul Walter Langsdorff, unul dintre cei cinci ofiţeri nemţi care aveau să-i însoţească în asediul Odessei, un ochelarist rotofei, mai mereu roşu în obraji.
(Ofiţerii germani nu comandau nimic, erau doar ataşaţi, ca semn al frăţiei de arme germano-române. Mareşalul a refuzat ajutorul nemţilor; din planurile lui, Odessa putea fi cucerită din mers de români. „Să le arătăm nemţilor că nu suntem de paie.“)
— A fost pasiunea mea, domnule căpitan, şi am avut privilegiul să vorbesc germana cu saşii din Sibiu, unde am făcut Şcoala de Ofiţeri. Limbile străine sunt o preocupare constantă a mea.
— Ce alte limbi mai vorbeşti?
— Franceza şi rusa, desigur, în afară de limbile mele de bază, româna şi germana.
Georgian ştia să pluseze exact când trebuia, şi acum simţise că e momentul să-l impresioneze pe neamţ socotind germana o limbă aproape maternă.
— E foarte bine să vorbeşti mai multe limbi. Noi, nemţii, suntem mulţumiţi de limba noastră bogată, aşa că nu ne străduim foarte mult să învăţăm şi altceva. Dar dumneata ai norocul să te pricepi. Ce eşti în viaţa civilă?
— Sunt ofiţer de carieră, nu am viaţă civilă.
— Credeam că eşti profesor de limbi străine, după câte limbi vorbeşti. Ai talent pentru asta. Eu sunt inginer chimist în viaţa civilă. Am lucrat într-o fabrică de vopsele industriale. Dar acum sunt, desigur, căpitan, soldat, sunt un german care apără ideile Führer-ului, ca noi toţi. Bun. Dacă ştii şi rusa, va fi bine, ne va folosi la Odessa.
— Am citit cu mare încântare câţiva filosofi germani. Cred că nu ai cum să înţelegi filosofia dacă nu ştii bine germana. Sunteţi fericit că sunteţi neamţ. Eu cred că poporul german este cu adevărat un popor ales. Un popor de filosofi şi de soldaţi. […]
Stătea întins, se pregătea să doarmă şi se gândea la ordinul de luptă al Mareşalului care se încheia cu un îndemn la patriotism, la noile dovezi de dragoste pentru pământul strămoşesc. Îl admira pe Mareşal şi se socotea patriot. Dar ceea ce el, Georgian, înţelegea prin patriotism nu avea nimic de-a face cu rădăcinile şi cu istoria neamului. El îşi tăiase complet rădăcinile adevărate şi istoria neamului lui o ignora, aproape. Nimeni nu-i povestise, copil fiind, ceva măreţ din trecutul ţiganilor. Poate că ar fi avut ce să povestească şi n-au ştiut. Sau poate că nu exista nimic notabil în istoria acestui popor fluid, fără ţară, fără monumente. Un popor care a stat în robie până când alte popoare s-au hotărât să-i refuze robia. Un popor care fură şi cântă şi face podoabe pentru alte popoare. Ale cărui femei ghicesc în palmele altora fericirea altora. Toată istoria neamului lui, a aflat din câteva firave referiri bibliografice citite pe furiş, să nu se prindă cineva de interesul lui pentru ţigani, nu era decât o rătăcire continuă. Şi evreii rătăcesc, dar ei au o istorie care umileşte istoria oricărui alt popor. […] Evreii sunt un popor la sfârşitul istoriei, îşi zicea Georgian, în ton cu Mareşalul. Dar ţiganii lui, mă rog, acum nu mai erau ai lui, ţiganii nu au nici strălucire, nici putere, nici mândrie de neam. Sunt un fel de aluat care ia forma vasului. Un aluat mai negru. Şi poate că pentru ei istoria e abia la început. Patriotismul lui, dragostea de România, mândria de a fi român şi le construise singur, renunţând la familie, amăgindu-se că se poate altoi pe trunchiul poporului român. Nu ca un cameleon care se schimbă după culoarea locului pe care îl ocupă, ci ca o mlădiţă, ca o ramură care se altoieşte prin jurământul de credinţă, prin jurământul şi uniforma militară. Şi poate că, de fapt, în arborele lui genealogic a existat un alt altoi, acum două-trei generaţii, poate că sângele lui era de boier. Se ştie că mulţi boieri profitau de ţigăncile lor, de roabele pe care aveau dreptul să le tăvălească înainte de a se lua cu un ţigan. Dacă era aşa, dacă tenul mai deschis şi ochii albaştri îi veneau de la vreun boier, atunci era şi mai limpede că nu greşise când părăsise ţigănia ca pe un neam de împrumut. Identitatea lui nu era nimic în afara a ceea ce voia el să fie identitate. Şi din identitatea asta şi-a construit şi patriotismul. Nu din accidentul biologic de a se fi născut între ţigani, nu din tradiţii pe care nu le ştia. Glasul sângelui lui nu vorbea ţigăneşte. Patriotismul lui era făcut din ambiţie, din frustrare, din voinţa de a fi cel mai bun. Patriotismul însemnase să termine primul Liceul Militar, să termine primul Şcoala de Război, să fie foarte bun ca să poată ascunde, în spatele acestor rezultate, orice ar putea duce spre adevărata lui identitate, orice l-ar fi putut demasca. Patriotismul lui era ca acum să nu moară şi, din contra, să omoare el cât mai mulţi duşmani. Să treacă prin flacăra războiului cât mai mulţi inamici. Patriotismul lui era să scape, să supravieţuiască. Patriotismul lui era făcut şi din frica de moarte. La urma urmei, esenţial era ca acolo, la Bucureşti, în biroul Mareşalului, să ajungă telegramele trimise de comandantul trupelor de aici, generalul Ciupercă, despre faptele de vitejie ale căpitanului Georgian Nicolau, un român adevărat, un patriot vrednic. Un erou. Un supravieţuitor. Un patriot ca noi toţi.
A doua zi, pe 3 august 1941, au trecut Nistrul pe lângă Dubăsari, gata să cucerească Odessa „din mers“, cum le ceruse Mareşalul... 
    
Ioan T. Morar a publicat volumele de versuri: Vară indiană (volum distins cu premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor), Fumul şi spada (1989), Şovăiala (2000; volum distins cu premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor), Neruşinarea (2003) şi Paloarea (2010). Poeziile sale au fost traduse în engleză, franceză, polonă, spaniolă şi maghiară, în antologii şi reviste culturale. 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: