INTERVIU Profesorul Ion Topolog, despre povestea unei mari iubiri: „I-am dat Marucăi partea ei de vină, dar şi de bine în relaţia cu Enescu“
0
Profesorul Ion Topolog, care a lansat în cadrul Festivalului "George Enescu", cartea ”Inelul de aur. Povestea iubirii dintre George Enescu şi Maria Cantacuzino (Maruca)”, vorbeşte despre legătura deosebită dintre cei doi, afirmând că o mare parte a patrimoniului artistic enescian i-o datorăm Mărucăi. Cei doi s-au căsătorit în 1937, când compozitorul avea 56 de ani, iar Maria Cantacuzino avea 58.
Interviu realizat de Maria Capelos
Ion Topolog, în vârstă de 86 de ani, este profesor de limba română. Viaţa i-a purtat paşii şi spre alte direcţii, ajungând pentru o perioadă secretar muzical la Teatrul Muzical din Braşov. O perioadă frumoasă, chiar dacă scurtă, cu realizări de suflet, care l-a introdus în lumea muzicii. Ieşirea la pensie i-a oferit răgazul de a scrie, împlinindu-i dorinţele de a vorbi despre personaje şi timpuri trăite, pe care ar dori să nu le facă uitate. Aşa a apărut şi cartea ”Inelul de aur. Povestea iubirii dintre George Enescu şi Maria Cantacuzino (Maruca)”.
"Adevărul": Ce v-a determinat să scrieţi această carte? Cum s-a născut ea?
Ion Topolog: Sunt mai mulţi factori care concură la zămislirea unei cărţi. Eu, din experienţă, am constatat că o carte este scrisă atunci când îi vine rândul, când se adună o serie întreagă de elemente, de informaţii, dar şi de afinitate spirituală, sentimentală faţă de un anume subiect sau faţă de un anume personaj. În cazul meu, sunt câteva elemente cu totul inedite care au condus, probabil, în cele din urmă, la scrierea acestei cărţi.
Care sunt acestea?
Eram şcolar în satul meu şi în clasa unde învăţam era un portret al unui bărbat tânăr. Şi, întrebând cine este acel bărbat, deşi era scris acolo numele, învăţătorul ne-a dat mai multe informaţii. Am aflat astfel mai multe despre compozitorul nostru George Enescu, iar explicaţiile lui mi-au rămas în minte. Apoi, în 1945, fiind la Şcoala normală din Sibiu, unde ne dusese tatăl nostru, pe Valea Oltului, puţin mai încolo de Mănăstirea Cornet, pe când noi mergeam cu carul cu boi, am văzut o cruce şi l-am întrebat din vârful carului pe tata care mâna boii: Uite ce cruce mare, cine o fi făcut-o? Iar tatăl meu a zis, ţin bine minte: Măi, se vorbeşte pe la noi că aici a murit un prinţ! Prin 2009 sau 2010, au apărut Amintirile prinţesei moldave Maria Cantacuzino, Maruca. Şi, în aceste amintiri, găsesc la un moment dat informaţia că prinţul Mihail Cantacuzino, Mişu Cantacuzino, a murit în 1928 într-un accident de maşină pe Valea Oltului, în dreptul Mănăstirii Cornet, iar crucea aceea este a lui. Iată încă un amănunt, care mi-a adus aminte de ceea ce văzusem eu în 1945. M-am dus imediat în zonă, dar crucea nu mai era. Am aflat de la o măicuţă de acolo că această cruce se află acum în curtea Mănăstirii Turnu. Mănăstirea Turnu este tot pe Olt, în apropiere de Cozia, dar pe cealaltă parte. Şi am găsit-o acolo. Mi-am notat tot ce scria pe cruce, lucru ce se regăseşte de altfel şi în carte. Încă un amănunt. Apoi, eu căutam de mult un subiect pentru a scrie un roman despre o mare iubire a unor personalităţi literare, muzicale, chiar ştiinţifice. Şi am umblat puţin prin viaţa câtorva cupluri. La un moment dat mă atrăgea cuplul Alexandra Odobescu – Saşa Odobescu sau drama teribilă a triunghiului Ştefan Octavian Iosif – Dimitrie Anghel - Natalia Negru. În fine, un alt element care m-a dus la scrierea acestei cărţi este Palatul Trianon de la Floreşti, Prahova, ale cărui ruine m-au tulburat şi m-am gândit că trebuie să salvăm lumea aceea care a trăit acolo, cu Maruca şi copiii, cu povestea lor destul de complicată şi de nefericită. Palatul acesta, aflat în ruină, este şi el o pagină din istoria noastră şi e păcat că nimeni nu face nimic pentru a-l salva de la distrugere. Mi-am spus că măcar atât pot să fac eu, să-l fixez într-o carte, să nu fie uitat. Aproape trei ani am lucrat ca secretar muzical la Teatrul Muzical din Braşov, am intrat în universul muzicii, mai ales de operă, dar şi de concert, pentru că aveam în subordine şi Filarmonica din Braşov. Am cunoscut dirijori de marcă, printre care Dinu Niculescu, prieten bun cu George Georgescu. Astfel am ajuns şi într-o afinitate de ordin muzical cu George Enescu, cu povestea aceasta. Oricum, după lectura amintirilor Marucăi am ştiut că voi scrie cartea. M-am apucat şi am scris-o, lucrul la ea durând aproape doi ani.
A necesitat o documentare laborioasă?
La sfârşitul cărţii am dat o listă bibliografică care nu cuprinde însă chiar toate sursele de informare, dar în bună parte da. Am meditat puţin asupra structurii compoziţionale a cărţii. Există între altele două planuri structurale mai evidente. În principal, mă ocup de redarea acestei relaţii sufleteşti dintre George Enescu şi Prinţesa Cantacuzino. Apoi, m-am gândit mai mult, am mai citit nişte cărţi, poveştile marilor iubiri ale unor personalităţi şi condeiul m-a dus către înţelegerea faptului că un om de geniu evoluează întotdeauna pe o anume structură social-istorică. Este inerent. Geniul este sinteza spiritualităţii unui popor într-un anumit domeniu, ca atare el nu poate să existe, să treacă la nemuritori în timp decât legat în destin de poporul său. Şi atunci am urmărit destinul lui Enescu pe filonul istoric al României, de la sfârşitul secolului 19 şi până la moartea sa. Mi s-a părut că este cel mai concludent cadru în care trăieşte, evoluează, creează şi, la urma urmei, moare un geniu. Am mers pe această linie. Există, şi în carte mă ocup pe larg de el, episodul din 1946, când, cu totul neaşteptat, Enescu hotărăşte să părăsească România. E clar că rolul principal în această mişcare l-a avut Maruca. Am informaţii că s-au purtat pe această temă tot felul de discuţii pe la Paris, cu şi între urmaşii Cantacuzinilor, care, din păcate, continuă să se mănânce între ei cum au făcut-o şi în istoria Ţărilor Române. A fost o dinastie domnitoare destul de sinuoasă, dificilă ca existenţă, ajungându-se, aşa cum se întâmplă de obicei, la drame mari. Maruca este un personaj destul de contestat, a fost şi acesta un motiv care m-a intrigat, m-a stârnit. Şi ea continuă să fie un personaj contestat, chiar şi de către nepoata ei care trăieşte încă la Paris, scriitoarea Oana Orlea, fiica lui Bâzu Cantacuzino, marea iubire de mamă a Marucăi. Am intrat în legătură şi cu dansa şi avea nişte păreri discutabile inclusiv vizavi de bunica ei.
Eu am judecat lucrurile aşa cum le-am prezentat în carte, dându-i Marucăi şi partea ei de vină, dar şi de bine.
Citind cartea, am avut senzaţia că aţi idealizat puţin relaţia Marucăi cu George Enescu.
Am împins-o puţin într-o zonă a frumuseţii, chiar dacă probabil nu a fost întotdeauna aşa, mai ales că, aşa cum arăt şi în carte, Maruca a avut o deviere serioasă între 1928 şi 1935, relaţia cu Nae Ionescu, când chiar iubirea ei cu Enescu s-a înterupt total.
Însă în tentativa ei de sinucidere cine vine şi o salvează? Omul care o iubea cu adevărat, Enescu. El vine, o ia în braţe, pleacă cu ea la sanatoriul de lângă Viena, stă şase luni lângă ea şi o îngrijeşte, amânându-şi chiar premiera cu Oedip la Paris, deşi avea un contract făcut.
O amână până se rezolvă starea de sănătate a Marucăi, care avea o anume labilitate, moştenită se pare şi din familie. Tatăl ei s-a sinucis, fratele la fel. Exista, se pare, o anume tară de familie.
Geniul însă s-a legat de o muză şi i-a rămas credincios. Acum, când judecăm puţin peste timp, indiferent de ce căderi şi ridicări s-au produs în relaţia lor - în viaţă se întâmplă -, un lucru rămâne cert: o mare parte a patrimoniului artistic enescian i-o datorăm Marucăi. Ea a salvat acest patrimoniu. Multe exponate de la Muzeul Enescu din Calea Victoriei ea le-a salvat, inclusiv viorile şi alte elemente, dar îndeosebi partea componistică. Cine donează statului român clădirea din Calea Victoriei? Maruca. Cine doneaza Tescanii, pe care l-au prăpădit şi l-au distrus oficialităţile comuniste? Maruca. Tescani, acest minunat loc, este salvat datorită ei. L-a donat statului român şi donaţiile acestea au fost respectate pentru că ea a încredinţat custodia lor avocatului Drăghici, care s-a ocupat foarte bine de păstrarea acestui patrimoniu.
Consideraţi că ea a avut un rol fundamental, cu toate căderile ei, în viaţa lui George Enescu?
Aţi intuit exact, aşa este. Maruca a avut o anume luciditate, perspicacitate, în a vedea lucrurile în viitor. A prevăzut şi ceea ce se va întâmpla în România. În 1946 ea l-a determinat să plece. Enescu, dacă rămânea în România, nu spun că nu ar fi rămas acelaşi compozitor de înaltă valoare, dar nu ştiu dacă rămânea la notorietatea neştirbită pe care o are azi. Nu ştim cât ar fi cedat şi el presiunilor timpului! Nu este un secret că era secretar la ARLUS. Vizita pe care o fac ei la Moscova la invitaţia lui Şostakovici, în 1945, pentru Maruca a fost concludentă, ea şi-a dat seama de ceea ce urma să se întâmple în România şi în 1946 a stabilit că vor pleca. Nu a fost o viaţă uşoară pentru ei acolo, mai ales că între timp lui Enescu i s-a agravat scolioza, era încârligat de tot săracul! De fapt, şi-a urmat, cum se spune, crucea destinului său. Dar rămânând la Paris, acolo unde şi-a desfăşurat o mare parte a vieţii şi activităţii, Enescu este al lumii, al Europei. Turneele lui în SUA şi în alte ţări l-au dus în sfera marilor muzicieni ai lumii.
Se spune că în ultima parte a vieţii lui Enescu, Maruca nu s-a purtat prea frumos cu Enescu omul.
Ea avea un univers de viaţă al ei, uneori cam tenebros. Dar el a înţeles-o perfect. Ea i-a asigurat o asistentă permanentă, de bună calitate. Că ea personal nu a stat să-l oblojească, probabil că nu, important este că a stat lângă el.
Dincolo de această iubire, cartea pare a descrie mai mult o epocă.
Da, eu am proiectat destinul omului de geniu, a omului creator pe fundalul epocii în care trăieşte şi în care îşi leagă destinul de destinul ţării sale. Destin care a fost cum a fost, el l-a traversat urmându-şi vocaţia, creaţia. Orga de la Ateneu este luată cu banii lui, Conservatorul din Bucureşti este întemeiat cu banii lui, cel din Iaşi şi multe altele. Aşa am simţit, că e cinstit să-l aşez pe firul epocii în care a trăit.
Mai e o chestiune care a contribuit la zămislirea acestei cărţi. În carte am dat un spaţiu destul de mare Reginei Maria, personajul care este atât de important în istoria modernă a României. Regina Maria este înmormântată la Curtea de Argeş şi episodul este redat în carte pe larg, pentru că am vrut să fixez şi eu acest personaj într-un cadru epic, literar, acest personaj uluitor. În zona Argeşului, comuna mea este la 18 km doar de Curtea de Argeş. Noi, copiii, cei 6 fraţi, mergeam la Curtea de Argeş să ne închinăm la moaştele Sfintei Filofteia. Sora mea mai mare, pe care o cheama chiar Filofteia, ne zicea: Acum, să ne închinăm şi la Sfânta Regină Maria! Cum de reuşise să se ridice această englezoaică în conştiinţa populară?! Această nobilă fiinţă a făcut enorm pentru ţara noastră! Am multe date şi multe informaţii şi pot să spun că am îndrăgit-o poate mai mult decât pe Maruca. Văzând cum vorbeşte Maruca despre regină în memoriile ei, dar şi Regina despre Maruca în cărţile ei, îţi dai seama că trebuie să fi fost o legătură între ele foarte importantă, de o natură mult superioară înţelegerii unora dintre noi. Ele au avut un statut - o spun chiar în capitolul II al cărţii - de femei libere într-un timp istoric când emanciparea femeii începuse să atingă anumite cote. Regina spunea: Pe Maruca nu poţi să te superi, oricâte ifose ar avea. Şi Maruca avea aroganţă, avea ieşiri, nu era o fiinţă comodă, era dificilă, avea o anumită labilitate psihică. Sunt foarte fericit că am reuşit să fixez în această carte un personaj aparte, Maria, Regina românilor. Drama ei, a acestei regine, poate că niciodată nu vom reuşi să o cuprindem cu adevărat. O dramă familială, o dramă naţională. Prin ce a trecut femeia aceasta şi ce măreţe lucruri a împlinit! Pentru un popor pe care l-a cunoscut pe când era o tânără logodnică a prinţului Ferdinand.
Testamentul pe care l-a lăsat îl încheie astfel: ”Iar tu, popor român, să nu uiţi niciodată cât te-am iubit!”. O străină a reuşit să se identifice total cu sufletul acestui popor! A rămas în pământul lui, este acolo lângă toţi ceilalţi. Sunt fericit cum am prezentat-o la mine în carte!
Mai putem citi şi altceva scris de dumneavoastră?
Am bucuria unui ultim roman, ”Marile doamne ale Unirii”, despre Cocuţa Conachi Vogoride şi Catrina Despot Silvi. Cine mai ştie că aceste două doamne stau de fapt la baza înfăptuirii Unirii de la 1859? M-am dus în Moldova şi am lăcrimat pe mormântul Cocuţei la Ţigăneşti, lângă Tecuci, ea care fusese principesă italiană! A avut un destin tragic, a murit la 48 de ani. Aceste două doamne au stat în spatele a doi mari bărbaţi ai Unirii. Cocuţa a fost iubita lui Cuza, iar Catrina Despot a lui Ion Brătianu, bătrânul. Ea era măritată cu consulul francez la Bucureşti, pe care l-a împins în faţă şi a susţinut unirea celor două principate. Două femei deştepte, frumoase şi nobile care au ştiut să intervină la momentul oportun, astral al Unirii.
”Inelul de aur. Povestea iubirii dintre George Enescu şi Maria Cantacuzino (Maruca)”
Este povestea unei mari iubiri, cu toate bucuriile şi frământările ei, în contextul epocii în care personajele îşi trăiesc destinul. Este povestea omului şi a compozitorului George Enescu şi a Marucăi Cantacuzino. Motto-ul cărţii, luat chiar din amintirile lui George Enescu, reflectă exact percepţia autorului asupra poveştii pe care ne-o spune şi modul în care o înfrumuseţează: ”...când suntem copii, părinţii ne dau un cerc. La maturitate, o femeie ne trece în deget un inel de aur. Mai târziu, pentru a ne consola că îmbătrânim, prietenii buni ne oferă o coroană de laur. Toate sunt jucării – toate sunt de formă rotundă – dar jucării! Nu mi-am dorit decât inelul de aur...”. Iar Maruca a fost nu numai femeia, cu bune şi rele, cum se arată în carte, care i-a trecut în deget un inel de aur, dar mai presus de orice a fost muza lui. O femeie puternică, capricioasă, care ”era fantastică şi emana o senzualitate ce-i ambiţiona în a ajunge în graţiile ei pe mulţi iluştri. Pur şi simplu, voiau să ştie cum se dă supus trupul acela cu piele marmoreană (...). Şi privirile acelea uşor înnorate şi violete, sub sprâcenele parcă rupte din pană de corb, cu lumini metalice, şi părul coroană în jurul capului. Era frumoasă şi seducătoare.” Cum să nu devii muza unui artist de geniu, a unui suflet de poet?!
Cartea ”Inelul de aur. Povestea iubirii dintre George Enescu şi Maria Cantacuzino (Maruca)”a fost lansată, pe 7 septembrie, şi în cadrul Festivalului "George Enescu", de autorul Ion Topolog, de Daniela Soroş, şef Serviciu Marile Programe ICR, alături de organizatorul lansării de carte Hortensia Vlase (foto stânga). Volumul a fost publicat de Editura Pastel.
Se încarcă comentariile...
