„Glasul patriei“ sună fals (II)

„Glasul  patriei“ sună fals (II)

Henriette Yvonne Stahl şi Ion Vinea, parteneri de viaţă şi de propagandă

Voi continua însemnările pe marginea cărţii Anei Selejan, „Glasul patriei, un cimitir al elefanţilor în comunism“.

Ştiri pe aceeaşi temă

Reamintesc că „Glasul patriei" a fost o publicaţie de propagandă menită să pledeze cauza regimului comunist pe lângă românii stabiliţi în străinătate şi care a apărut între 1955 şi 1972. Secretar de redacţie a fost o vreme Nicolae Popescu-Doreanu, ideologul care a condamnat romanul lui G. Călinescu, „Bietul Ioanide", la retragere de pe piaţă. Revista era difuzată exclusiv în afara graniţelor.

La început, s-a apelat la scriitori din generaţiile vechi, cei mai mulţi abia ieşiţi din închisoare şi, în orice caz, interzişi de la publicare în presa sau la editurile din ţară, dar care îşi imaginau, probabil, că „Glasul patriei" reprezintă o rampă de relansare, lucru neconfirmat pentru cei mai mulţi.

Au colaborat din prima clipă, în afară de Crainic, la care m-am referit data trecută, Arghezi, de curând reabilitat, Vinea, Dumitru Stăniloae, Şerban Cioculescu, Păstorel Teodoreanu, Constantin Noica, C.C. Giurescu, Vladimir Streinu, Romulus Dianu, Radu Gyr, iar mai târziu, când nu mai existau interdicţii de semnătură, în paginile revistei îi aflăm pe Paul Anghel, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Virgil Carianopol, N. Crevedia, Petre Ghelmez, Nichita Stănescu, Virgil Cândea, N.N. Constantinescu sau Dan Simonescu.

Mărturisesc, ca unul care era prezent în presa vremii, că îmi vine greu să înţeleg de ce se lăsau atraşi atâţia intelectuali valoroşi de o revistă pe care toţi o consideram (din auzite!) neonorabilă şi compromiţătoare.

Despre ce scriau ei, iată o altă problemă. Literatură, revista publica puţină. Cerinţele se îndreptau către publicistică şi reportaj. Rostul celor publicate era dublu: creditarea regimului comunist în ochii românilor din afară (dacă nu cumva e fictivă, corespondenţa întreţinută de revistă cu români risipiţi în toată lumea este prodigioasă) şi batjocorirea duşmanilor regimului. Reportajele jucau rolul principal în creditare. Pamfletul, în batjocorire. Ion Vinea a excelat atât într-o privinţă, cât şi în cealaltă.

Fosta soţie şi fostul prieten

După ce Petru Dumitriu a rămas în străinătate, lui Vinea i-a revenit ignobila sarcină de a-l umple de noroi. I s-a asociat Henriette Yvonne Stahl, care le fusese soţie amândurora. „Scrib erotoman", plagiator sau pastişor, inclusiv după operele celor doi, „escroc melodramatic" sunt doar câteva dintre caracterizările pe care cei doi le fac prietenului, respectiv tovarăşului de viaţă de până mai ieri. Fosta soţie pretinde a-i fi scris cărţile, renunţând a le revendica din teama de represalii.

Fostul prieten mărturiseşte că a fost obligat să-şi rescrie romanele, după ce Dumitriu, căruia i le încredinţase spre publicare la editura pe care o conducea, se folosise din plin de subiecte şi personaje din ele. (E adevărat, pe de altă parte, că, intervievat de Eugen Simion în 1993, Dumitriu le plăteşte o poliţă pe măsură: „M-am eliberat de legătura cu ea", mărturiseşte el despre legătura cu Henriette, „fiindcă diferenţa de vârstă era prea mare şi eu eram un bărbat tânăr de 30 de ani şi ea avea cu 24 de ani mai mulţi decât mine şi eu aveam dorinţe trupeşti şi de trăire, pe care nu puteam să i le impun, cărora ea nu putea să le corespundă".)

Episoade trecute sub tăcere

Sunt şi curate denunţuri. Cine s-ar fi aşteptat ca părintele Stăniloae să se preteze a-l denunţa pe Constantin Virgil Gheorghiu, „romancier de conjunctură", ca fost legionar, frecventator al unor „clase de seminar" ale „cuiburilor legionare din plasa Slă­nic-Prahova"? Se ştie ce urmare a avut  această propagandă în retragerea premiului Goncourt.

Autoarea cărţii semnalează faptul (nu ştiu de ce nu mă mir!) că biografii şi monografiştii lui Vinea, Crainic şi restul ignoră de obicei colaborarea acestora la „Glasul patriei". Fie şi pe cea strict literară. Citind, de pildă, poeziile lui Gyr, care s-a mărginit la literatură, cu minime excepţii, sau pe ale lui Crainic, trebuie să admitem că nu sunt deloc rele şi nu suferă de distorsiuni ideologice. Ele puteau fi tipărite în orice revistă a vremii în anii 1970, când apar în „Glasul patriei".

PCR i-a ţinut însă pe majoritatea autorilor în bolgiile infernului. E greu de spus de ce, mai ales după ce unii au fost reabilitaţi în studii şi ediţii. „Glasul patriei" le-a rămas multora singurul „adăpost" în timpul vieţii. Şi noi, care nu aveam idee de cine şi ce publică în oficina al cărei nume ne făcea să întoarcem capul cu dispreţ, chiar dacă n-am citit-o niciodată!

"Reportajele jucau rolul principal în creditare. Pamfletul, în batjocorire. Ion Vinea a excelat atât într-o privinţă, cât şi în cealaltă."

citeste totul despre: