În România postdecembristă, francmasoneria a devenit destul de populară, extinderea sa rapidă pe orizontală nefiind însă însoţită de o creştere calitativă de suficientă anvergură. În pofida numărului excesiv de obedienţe (organizaţii) masonice care funcţionează în România (undeva între 15 şi 18, dacă informaţiile noastre sunt corecte), cu un număr variabil de membri (de la câteva zeci la câteva mii), care îşi doresc să reprezinte o elită a societăţii româneşti, literatura masonică românească nu se poate lăuda cu o dezvoltare pe măsură. Există un număr de traduceri în limba română ale unor lucrări de referinţă internaţionale, dar contribuţiile româneşti se lasă încă aşteptate. Există, de asemenea, o vastă maculatură anti-masonică, amuzantă prin exerciţiile de imaginaţie conspiraţionistă ale autorilor ei, dar lipsită de vocaţia documentării şi care trezeşte din ce în ce mai puţin interes. Acesteia i se adaugă câteva lucrări de propagandă masonică, unele aproape hagiografice, dar la fel de lipsite de substanţă. Domeniul în care s-au înregistrat progresele cele mai semnificative este acela al cercetării istoriei francmasoneriei din România, însă aici şi-au adus contribuţia comună atât istoricii francmasoni, cât şi cei independenţi de această organizaţie. Sunt, în schimb, aproape absente lucrările de substanţă, cu adevărat importante, în care subiectele masonice să fie abordate cu rigurozitate de adevăraţi cunoscători ai domeniului. Contribuţiile autorilor români sunt aici firave şi puţine. Cu destul de multă indulgenţă, am putea spune că ele abia dacă depăşesc numărul degetelor unei mâini.

Din acest punct de vedere, cartea intitulată „Francmasoneria. Relaţiile dintre cultele religioase – masonerie şi alte conspecte” este, cu siguranţă, un reper important. Prin apariţia acesteia, la editura clujeană Grinta, literatura francmasonică din România s-a îmbogăţit cu o lucrare de referinţă. Autorul acestei cărţi se defineşte, cu modestie, ca fiind un „ucenic tradiţionalist”, care „a cioplit piatra în ateliere”, cu „uneltele artei regale”, timp de „peste două decenii”. Este vorba, prin urmare, despre un autor care face parte din francmasonerie încă de la reaprinderea luminilor masonice în România, în anul 1993, dacă nu chiar dinaintea acestui moment. Un autor cu o cultură masonică de excepţie, vastă şi foarte bine structurată, pe care nu foarte mulţi dintre confraţii săi ar putea, în momentul de faţă, să o egaleze.

Structura acestei cărţi este, şi ea, una nu foarte obişnuită. Cartea, cu cele 386 de pagini ale sale, este organizată în două mari părţi, pe care autorul le denumeşte „capitole”. Primul dintre acestea, cu peste 200 de pagini, se referă la evoluţia relaţiilor dintre cultele religioase şi francmasonerie, din secolul al XVIII-lea până astăzi. Autorul preferă să trateze această temă într-o formă inedită: aceea a dialogului. În acest fel, expunerea devine ritmată şi atractivă, ideile putând fi urmărite cu o mai mare uşurinţă decât în cazul unei expuneri seci. Alegerea acestei forme, a dialogului, are însă în vedere, probabil, şi un alt mesaj. O adevărată operă masonică, pare să ne sugereze autorul, nu poate să conţină aproximări sau divagaţii. Ea trebuie să ofere răspunsuri, care capătă identitate doar ca urmare a unor întrebări. Documentaţie autorului este una foarte consistentă. Sunt publicate aici, pentru prima dată în România, toate documentele pontificale de condamnare a francmasoneriei (Bula In Eminenti, Clement XII, 1738; Bula Quo Graviora, Leon XII, 1825; Enciclica Humanum Genus, Leon XIII, 1884), cu o analiză de detaliu a personalităţii pontifilor în cauză şi a contextului în care acestea au fost promulgate. Excelent cunoscător al istoriei pontificale moderne şi contemporane, autorul analizează pe larg canoanele antimasonice prezente în Codex juris canonici (1915), care merg până la refuzul asistenţei religioase la înmormântare, sau chiar la deshumarea francmasonului, în cazul în care apartenenţa sa la organizaţie este dezvăluită doar după înmormântare. La fel de interesant şi amplu este subcapitolul dedicat de autor raporturilor francmasoneriei cu bisericile creştine orientale. Aici, este tratată pe larg problema condamnării francmasoneriei de către Sf. Sinod al BOR în 1937, în baza raportului întocmit de mitropolitul Ardealului, Nicolae Colan, publicat şi acesta integral. Nu sunt omise din analiza autorului raporturile francmasoneriei cu biserica anglicană (care a oficializat poziţia respectabilă a francmasoneriei în societatea britanică după preluarea conducerii Marii Loji a Angliei de către familia regală britanică, dar care a condamnat utilizarea rugăciunilor în ritualurile masonice tradiţionaliste la sinodul său din 1987), cu bisericile protestante şi neoprotestante (care au avut, la rândul lor, o atitudine fluctuantă faţă de acest subiect), dar şi cu cultele religioase necreştine, unde atenţia autorului este în mod special atrasă mozaism şi de islamism. Un subcapitol interesat şi documentat tratează problema polemicilor antimasonice şi anticlericale din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea (abatele Barruel, cazul Leon Taxil, Uniunea Antimasonică Universală, congresele antimasonice), autorul neezitând să pună în lumină şi numeroasele exagerări anticlericale din epocă („intransigenţa de tip sectar a unor obedienţe masonice”). În paralel, răspunsurile autorului la întrebările ucenicului său imaginar ating subiecte cum ar fi secretul masonic, jurământul, pelagianismul, gnosticismul, activitatea ordinului iezuit, secularizarea, sau chiar subiecte foarte recente, cum ar fi acuzaţiile legate de implicarea francmasoneriei în moartea patriarhului Teoctist şi în alegerea succesorului acestuia.

În cel de al doilea capitol al lucrării, intitulat „Alte conspecte”, ne sunt prezentate 21 de prelegeri, definite ca fiind „eseuri susţinute în convente, planşe, conferinţe” şi care, ne spune autorul, „se adresează în special iniţiaţilor”. Textele din acest capitol, în prezentarea celui care le-a scris, „abordează o tematică referitoare la fundamentele francmasoneriei, tradiţii, simboluri, principii, morală şi etică a modului de raportare a acesteia în societate prin prisma constituţiilor şi regulamentelor masonice”. Printre temele prezentate se numără definirea francmasoneriei, raţionalitatea şi morala, criza societăţii moderne, secretul masonic, toleranţa, tăcerea, violenţa şi televiziunea. Nu lipsesc cuvântările ţinute la evenimente masonice, aşa cum este, bunăoară, cea intitulată „Cuvânt la Conventul din luna noiembrie 5767”. Autorul ne oferă şi un glosar al termenilor de bază, în care cititorul interesat găseşte, printre altele şi indicaţii referitoare la calcularea anului masonic în diferite obedienţe.

Tipic masonic, autorul preferă să rămână într-un semi-anonimat, semnând această carte cu trei iniţiale: MAB. Un anonimat, desigur, relativ, pentru că o personalitate de asemenea calibru nu ar putea spera să rămână necunoscută într-o lume în care oamenii de valoare se cunosc între ei foarte bine. Această formulă a anonimatului, departe de a însemna o evitare a asumării unei răspunderi, ne demonstrează, dimpotrivă, că autorul îşi doreşte să aplice cu consecvenţă o serie de precepte, enunţate în codurile masonice, la care întreagă această carte ne demonstrează că aderă.

Echilibrată şi plină de substanţă, cartea „Francmasoneria. Relaţiile dintre cultele religioase – masonerie şi alte conspecte” propune cititorului o meditaţie asupra evoluţiei societăţii umane „într-un veac în care religia şi credinţa, cunoaşterea şi tehnologia, violenţa, iubirea şi iertarea devin disproporţionate, periclitând echilibrul, armonia, pacea”.