FRAGMENT „Iarna lui Isidor“ de Veronica D. Niculescu

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Veronica D. Niculescu
Veronica D. Niculescu

„Adevărul“ prezintă, în premieră, un fragment din „Iarna lui Isidor“ de Veronica D. Niculescu, roman apărut în colecţia „Junior” a Editurii Polirom, cu ilustraţii de Radu Răileanu. Cartea este disponibilă şi în ediţie digitală.

 O nouă întâlnire cu condorul Isidor şi prietenii săi: „Mi-e dor de Serena, prietena mea,/ şi totul pe lume rimează cu ea!/ Ce-ncepe cu S şi se-ncheie cu A?“

Romanul, care continuă „O vară cu Isidor“, spune povestea condorului Isidor după ce a fost eliberat în Sinaia de prietena lui, Serena. Ce faci când eşti liber, dar ai rămas singur-singurel într-un loc necunoscut, abia ai învăţat să zbori, eşti mai degrabă domestic decât sălbatic, şi mai vine şi gerul? În iarna nesfârşită care-i stă în faţă, Isidor trece prin multe aventuri şi învaţă câteva lucruri esenţiale pentru supravieţuire – cum ar fi că te poţi descurca binişor în viaţă dacă ştii să citeşti sau că prietenii sunt importanţi.

Alături de un corb generos, o bufniţă înţeleaptă şi-un căţeloi mare şi blând, Isidor trece iarna cea grea şi pune la cale o evadare spectaculoasă a păsărilor rămase captive la Zoo. După o iarnă cât şapte ani, urmează şapte zile de vară fericite şi lungi cât o viaţă.

-FRAGMENT-

„O brumă groasă a acoperit într-o dimineaţă tot ce vedeai cu ochii. Frunzişul uscat de pe jos, aşternut în strat gros, şi ultimele frunze rămase agăţate prin copaci ca o dovadă că fusese cândva vară aici. Inimi roşcate şi galbene, legănate de adieri reci, erau glazurate cu cristale mărunte de gheaţă şi totul strălucea extraordinar de frumos, ca-ntr-un basm, în clipa în care primele raze de soare se iveau de după munte şi băteau aici, peste pădurea în care locuiam eu.

Magia se destrăma, sub căldura infimă a soarelui, către prânz, când bruma se topea şi totul devenea umed, alunecos. Soarele se înălţa deasupra bulevardului şi se retrăgea repede dincolo de munţii de pe cealaltă parte, după doar câteva ore în care strălucise peste Sinaia şi încălzise oraşul. Şi iarăşi se lăsa noaptea, şi iarăşi tremuram sub scândurile înnegrite de ploi care încă îmi ţineau loc de acoperiş.

Pe străzile străbătute de tot mai puţini turişti, aceleaşi frunze, purtate de vânt, se luau după mine în plimbările mele singuratice şi foşneau în spatele meu, făcându-mă să tresar. Credeam că e cineva pe urmele mele, mă întorceam iute şi atunci vedeam doar umbra mea şi vreo frunză uscată, rostogolindu-se purtată de vânt. Îngheţate, adierile după-amiezelor cenuşii îmi zburleau penele din spinare, îmi pătrundeau ca nişte degete reci de zgripţuroaică până la piele şi-mi aminteau: vine iarna! Iarna e aproape, îţi trebuie o casă adevărată. O casă!

Între timp, vânătoarea împreună cu corbul mergea bine. Alianţa noastră dădea roade. O dată la câteva zile, auzeam semnalul lui şi ne întâlneam lângă câte un animal prăbuşit, un pui de mistreţ slăbit şi lăsat în urmă de turmă, să piară, dacă nu mai avea absolut nici o şansă de supravieţuire, vreun cerb bătrân, cu coarnele imense încă îngreunându-i capul, ca o coroană de rege ce fusese obligat să abdice când bătrâneţea devenise o povară şi viaţa era imposibil de dus mai departe.

Iarna lui Isidor_Polirom

Întâlnirile noastre ne-au apropiat tot mai mult. Schimbam întotdeauna câteva vorbe, cât timp eu îmi trăgeam sufletul după ospăţ, iar el se pregătea să înceapă.

S-a dovedit că e un corb ca la carte: deştept, jucăuş şi cu nenumărate talente ascunse.

Cu toate astea, încă nu îndrăznisem să îi lansez invitaţia la care mă gândeam, până în ziua asta. Eram atât de relaxat şi râdeam de o glumă fină pe care tocmai mi-o spusese, încât m-am pomenit zicându-i pur şi simplu:

— Aş fi deosebit de onorat dacă mi-ai face o vizită.

— Aş fi deosebit de onorat dacă m-ai invita, mi-a răspuns şugubăţ.

— Atunci, sunt deosebit de onorat să te invit.

— Iar eu, deosebit de onorat, accept! Când să fie?

— În seara aceasta?

— Mă întrebi sau îmi spui? a făcut el, privindu-mă dintr-o parte.

— În seara aceasta! am zis apăsat. Ai putea?

— Aş putea. Dar nu stau mult. La 7 trebuie să fiu acasă, că altfel se supără nevasta.

— Minunat. Te aştept la ora 5, de cum trece soarele după munte. Să-ţi dau direcţii?

Aici, corbul s-a pus pe un râs care i-a scuturat tot corpul.

— Direcţii?

Am râs şi eu. Chiar era caraghios. Bineînţeles că perspicacele corb ştia de mult timp exact unde locuiesc“ (Copyright: Editura Polirom)

Veronica D. Niculescu (n. 1968) este scriitoare şi traducătoare. A publicat douăsprezece volume de proză scurtă şi romane. Printre cărţile sale se numără Roşu, roşu, catifea, Simfonia animalieră, Hibernalia, Spre văi de jad şi sălbăţie, Toţi copiii librăresei.

Imagine indisponibilă

În 2017 a publicat prima sa carte dedicată copiilor şi adolescenţilor, O vară cu Isidor, o poveste despre prietenie şi libertate. 

A tradus numeroase volume din limba engleză, din opera unor scriitori celebri precum Vladimir Nabokov, Samuel Beckett, Lewis Carroll. 

Locuieşte în Bucureşti, iubeşte florile, păsările şi literatura.

(Foto dreapta: Andi Spot)

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite