Să ştii pentru ce trăieşti – convingerea intimă a lui Dostoievski – ne pare astăzi mai încercată ca niciodată. Acum 200 de ani, se năştea acest spirit liber al literaturii ruse. Nu a trăit numai viaţa lui, ci toate vieţile la un loc: a fost, pe rând, vocea Oamenilor sărmani, a Omului dedublat, a Omului ridicol, în visele lui, a celor Umiliţi şi Obidiţi, a Eternului soţ, a Adolescentului veşnic, a Demonilor şi, dincolo de orice, a Scriitorului. A compus o literatură a milei şi a groazei, a credinţei şi a tăgadei, străină conservatorismului sovietic. Scria cu manierele unui cosmopolit, care de la fereastra Europei, Sankt Pertersburgul ţarist, a văzut istoria dincolo de comprimisurile, crizele şi neliniştile ei.  

Când a izbucnit pandemia, Camus şi Saramago au revenit la modă. Ciuma şi Eseul depre orbire anunţau noua bibliografie obligatorie a umanităţii. Însă ar trebui să nu uităm că o lume a bolii, a reconfigurării calculului de libertate, a demnităţii încercate şi a durerii e o lume a subteranei. În timp ce descoperirile şi legile ştiinţei reaşază umanitatea pe drumul fericirii ei – după gustul lui Cernîşevski, mulţi ne spunem, lipsiţi de cei dragi, mai săraci cu un părinte, un prieten, un companion, mai temători pentru toţi cei care sunt numele proprii ale iubirii noastre, că trebuie să învăţăm din suferinţa pe care o trăim:

„Şi de ce sunteţi atât de ferm şi solemn convinşi că numai normalul şi pozitivul, într-un cuvânt, că numai prosperitatea îi este omului avantajoasă? Nu s-ar putea ca suferinţa să îi fie exact tot atât de avantajoasă ca şi prosperitatea?” (Însemnări din subterană)

Nicio suferinţă nu e necesară, dar avem de învăţat din fiecare. Mulţi se aud în ultimul an şi jumătate cu gravitatea lui Karamazov, care nu accepta o lume nedreaptă, o lume a lui Dumnezeu în finalitatea ei, o lume în care răul este lăsat să se întâmple. Odată cu propria viaţă, ne este încercată şi credinţa. Trăim, aşadar, într-o lume a postadevărului, care costă vieţi. A dezinformării, a propagandei din social media, a libertăţii de a crede orice, de la oricine ne este la îndemână. Pariul epistolar, creştin, al lui Dostoievski – „Dacă mi-ar demonstra cineva că Hristos Se află în afara adevărului şi ar fi real că adevărul se află în afara lui Hristos, aş prefera să rămân cu Hristos, decât cu adevărul” – pare că nu îşi mai găseşte locul. Preferăm adevărul – dar al nostru sau al oricui ni-l poate împrumuta pe al lui – nu pe cel al unui Dumnezeu căruia îi datorăm libertatea, tocmai această libertate de care dispunem în mod absolut şi pe care o sacrificăm atât de facil. Uneori, ne e şi teamă să rămânem singuri cu Dumnezeu. Şi câţi nu s-au simţit aşa, în ultimii doi ani.

M-aş bucura să nu ne pierdem obiceiul de a celebra viaţa, speranţa că numai prin cultură, viaţa însăşi va găsi în mijlocul ei resursele pentru a merge mai departe. Sunt 200 de ani de la naşterea geniului literaturii ruse şi numai câteva minute de la ultimul om care a pierdut lupta cu viaţa din cauza COVID-19. Statisticile sunt dureroase: un român a murit la fiecare cinci minute în cele mai negre zile ale lunii octombrie – potrivit datelor Ministerului Sănătăţii. Un român citeşte mai puţin de cinci minute pe zi – potrivit datelor Barometrului Cultural. Dacă vă întrebaţi la ce bun, în mijlocul acestui festival al morţii, ignoranţei şi durerii, să aniversăm naşterea lui Dostoievski, răspunsul este simplu. Nu din protocol, nu din convenţii, nu din maniere. Ci pentru că îi datorăm, dincolo de o operă monumentală în slujba umanităţii şi a culturii, o cale de ieşire din subterana în care am început să locuim de ceva timp.

„Despre istoria omenirii se poate spune totul, tot ce i s-ar putea năzări imaginaţiei celei mai zdruncinate. Un singur lucru nu s-ar putea spune că-l vedeţi. Cuminţenia. V-aţi poticni de prima silabă. Şi chiar clipă de clipă dăm, în privinţa asta, peste o chestie: doar permanent apar în viaţă oameni cuminţi şi chibzuiţi, înţelepţi şi iubitori ai seminţiei umane (…) Şi ce? Se ştie: mulţi dintre aceşti iubitori, mai devreme sau mai târziu, poate chiar spre sfârşitul vieţii, şi-au trădat principiile.” (Însemnări din subterană)

E adevărat. Nu suntem cuminţi. Nu suntem nici cuminţii poticniţi la prima silabă, adică aceia cu minte, care pun iubirea de semeni mai presus de orice plăcere. Însă nu suntem nici păstrătorii acestei umanităţi – trădători de principii, de convingeri, de valori, de culori politice. Subterana guvernării e vulnerabilă. Şi pare că a uitat să fie sprijinul istoriei omenirii.

Literatura lui Dostoievski nu a fost niciodată un refugiu din lumea reală. Nu ai cum să îi scapi. Are un realism nativ, în sensul în care toate personajele scriitorului rus sunt persoanele acestei societăţi. Fiecare dintre noi e unul. Faptul că Dostoievski le-a trăit pe toate, ne arată că sărbătoarea zilei de astăzi este, de fapt, sărbătoarea fiecăruia dintre noi.

Traversăm, totuşi, timpuri în care moartea e o lecţie mai evidentă şi mai prezentă decât obişnuia să fie. Iar orice viaţă este, de fapt, o pregătire pentru aceasta. O cifră rotundă o atinge şi moartea lui Dostoievski. În ianuarie, s-au împlinit 140 de ani de la trecerea lui în lumea celor drepţi. Cum moare Dostoievski? Bolnav, suportând formele subversive şi perfide ale puterii, după ani de temniţă, suferinţă şi însingurare. Îşi roagă soţia să îi citească din Biblie, imediat după spovedanie, spunându-i că abia atunci înţelege că sfârşitul e aproape. Potrivit mărturiilor Annei Dostoievskaia, scriitorul rus aude pe patul de moarte Evanghelia după Matei: „Iisus a zis către el: Nu Mă opri, că aşa se cuvine nouă să împlinim marele adevăr”, iar Dostoievski înţelege că „nu mă opri” înseamnă „am să mor”. Sfârşeşte cu evidenţa morţii lui Dumnezeu ca Fiu al Omului înaintea conştiinţei lui, deci cu idea unei morţi solidare în relaţia cu Dumnezeu. Veţi spune, moare acasă, în braţele celor dragi, aşa cum astăzi nu se mai moare. Nimic mai adevărat. Dar vedeţi, avem nevoie unii de ceilalţi, pentru că doar împreună putem înţelege ce e pregătit fiecăruia dintre voi: frumuseţea vieţii cu sens şi iminenţa morţii în faţa căreia prea multe regrete înseamnă o viaţă trăită la întâmplare.