Cătălin Dorian Florescu, scriitor: „Creez o altă Românie“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Cătălin Dorian Florescu                                                                                        Fotografii: Arhiva personală
Cătălin Dorian Florescu                                                                                        Fotografii: Arhiva personală

Autorul elveţian de origine română Cătălin Dorian Florescu, faimos pentru romanele „Vremea minunilor“ şi „Jacob se hotărăşte să iubească“, vorbeşte, în noul său volum de povestiri, despre  totalitarismul în care a copilărit, dar şi despre o Românie variată şi plină de suflet a prezentului.

Cătălin Dorian Florescu (53 de ani), celebru în spaţiul de limbă germană după ce a plecat din Timişoara în 1982, a publicat volumul de povestiri  „În buricul pământului“, apărut recent în traducerea Marianei Bărbulescu la Editura Humanitas. În cele nouă povestiri se regăsesc, într-o formă concentrată, toate elementele şi motivaţiile prozei sale ulterioare: plecarea din ţara natală, căutarea fericirii şi a libertăţii, sosirea într-o lume necunoscută şi noul dor, de data aceasta cel îndreptat spre ceea ce s-a lăsat în urmă. Şi mai ales, rezistenţa fiinţei umane în faţa vicisitudinilor vieţii. De la proza autobiografică „În buricul pământului“  până la destinele paralele care se intersectează în preziua unui 11 septembrie, Cătălin Dorian Florescu explorează feluritele chipuri ale dezrădăcinării şi dislocării. 

Aflate în cumpănă, personajele din centrul tuturor acestor istorii ilustrează, deopotrivă, rezistenţa în faţa adversităţilor, fie ele exterioare, fie lăuntrice. Atât autohtonii, cât şi emigranţii, sunt cumva persoane naufragiate, iar în spatele aparenţelor de „bine“ din afara graniţelor României se ascund tristeţe, deznădejde şi singurătatate. Povestirea intitulată „Eu trebuie Germania“ din acest volum a fost distinsă, în noiembrie 2019, cu Premiul Întâi la Concursul Internaţional de Literatură „Frontiere Grenzen“, adresat scriitorilor din spaţiul Alpilor. Romanul său din 2011, „Jacob se hotărăşte să iubească“,  s-a vândut de 80.000 de exemplare în spaţiul de limbă germană.

„Weekend Adevărul“: De ce ai ales să scrii povestiri?

Cătălin Dorian Florescu: În cariera mea de 19 ani am scris mai ales romane. Povestirile erau „presărate“ pe ici şi colo. Întotdeuna m-a atras forma lungă, epică, dar uneori am simţit că o anumită sămânţă de poveste avea mai degrabă un suflu mai scurt. Sau am fost rugat să o fac, deci este o decizie de a nu lărgi focusul prea mult. Fără această decizie, poate unele dintre cele nouă povestiri ale acestei cărţi ar fi devenit romane, pentru că au o poveste bogată cu personaje variate, care ar fi susţinut o abordare mai amplă. Singurele scrise special pentru acest volum sunt cele din 2016 – „Ruleta rusească“, care se petrece la Torino şi care povesteşte întâlnirea unui hoţ marocan cu un italian, care are un secret ce ameninţă să-i dărâme faţada de armonie şi pace ce şi-a construit-o în jurul vieţii sale. A doua este „Eu trebuie Germania“ şi tratează întâlnirea nocturnă, pe fâşia de frontieră, a unui grănicer român şi a unui emigrant sirian, amândoi de aceeaşi vârstă şi amândoi dorind să ajungă în Vest. Pentru că, iată, aceste poveşti – precum şi romanele mele – au un numitor comun, o identitate. Este întotdeuna vorba de căutarea unei lumi şi a unei vieţi mai bune.

E un sentiment al eşecului în toate aceste povestiri. De ce?

Cătălin Dorian Florescu_foto_arhiva personală

Poate mai mult de deznădejde. Una dintre povestiri are titlul „Eşuaţii“, dar cuvântul german s-ar putea traduce şi ca „Naufragiaţii“. Naufragiatul nu este numai un eşuat, având în vedere că a supravieţuit, că a ajuns la ţărm şi are în faţa lui un tărâm pe care-l poate cuceri. Toate personajele din carte, atât autohtonii, cât şi emigranţii, sunt cumva naufragiate. Eu nu folosesc cu plăcere cuvântul emigranţi pentru că duce într-o anumită direcţie cu idei preconcepute. 

(Foto dreapta: Într-o cafenea cu 33000 de cărţi a unui hotel clădit într-o fostă fabrica de bere din Zürich, cu 33000 de cărti. Lampadarul a fost făcut din sticlele originale de bere găsite în fosta fabrică)

Existenţa umană în sine ne face deseori să ne simţim naufragiaţi, să credem că suntem într-o stradă fără ieşire. Cum ne comportăm atunci când suntem acolo? 

Toate personajele mele autohtone sau nu sunt într-o situaţie de dilemă în viaţa lor, şi trebuie să găsească o soluţie, un răspuns la impasul vieţii lor. Italianul din Torino din „Ruleta rusească“ pare că are succes, dar e o aparenţă. În spatele aparenţei se ascunde tristeţe, deznădejde, singurătatate, frică, minciună.

Cum vezi destinul femeilor care se mărită cu străini?

Într-una dintre povestiri, scrisă prin 2002, când fenomenul era foarte răspândit, povestesc ultima zi şi noapte a unei românce înainte de a pleca cu soţul ei elveţian în ţara lui. Elveţianul înregistrează casete video acasă la el în Elveţia şi le arată familiei ei ca să vadă ce viaţă tihnită este dincolo. Este modul lui de a o cumpăra şi de a-şi cumpăra puţina fericire şi împlinire. A fost un fenomen răspândit în anii ’90 şi la începutul secolului actual, care până în ziua de azi nu s-a sfârşit cu totul. 

O întreagă industrie a fericirii, călătorii organizate şi plătite pentru ca barbăţii singuratici din Vest să-şi găsească o parteneră în Est. Rareori dragoste, în cel mai bun caz camaraderie. Poate nu mai sunt atâtea românce azi care fac asemenea căsătorii. Această industrie s-a mutat mai spre Est, în Ucraina, Rusia. Mulţi însă pleacă pe cont propriu sau, aflându-se în est, „dau“ de cineva. Faimoşii italieni, şi nu numai, cu fetele lor autohtone. Cei fără şansă caută o posibilitate să iasă din sărăcie, poate şi puţină dragoste. O şansă pentru a-şi trăi viaţa acolo unde sunt oportunităţile şi nu într-o provincie uitată a Europei. Dacă au noroc, astfel de relaţii se pot transforma într-un fel de dragoste, poate de camaraderie profundă. Dacă nu, eşuează. Este şi aceasta o emigraţie de tip nou, o realitate europeană, care creează biografii mixte, dezradăcinări, dar şi noi şanse.

Ai, în volum,  şi o povestire autobiografică.

„În buricul pământului“ e autobiografică. Nu e o povestire în sensul strict al cuvântului, este mai mult o relatare a unei evadări sau a unei plecări, a unei dezrădăcinări. Povesteşte în câteva capitole ziua de plecare din ţară, chiar orele, minutele plecării, cu apartamentul de bloc lustruit de mama ca totul să fie curat, când îl vor redeschide, dându-şi seama că nu ne mai întoarcem. Nimeni nu ştia că plecăm definitiv. Primisem paşapoarte să plecăm la doctori în Vest. Era a doua plecare, eu cu tata fusesem în ’77 la Roma şi la New York. Din America, tatăl meu s-a întors destul de panicat de viaţa dură, agresivă din New Yorkul anilor ’70. A doua oară, putea să vină şi mama. Eu aveam o mică bibliotecă, pe toate cărţile pusesem bileţele: cine ce cărţi să primească. Faptul că am avut acea bibliotecă şi am citit a fost probabil elementul de bază care m-a dus mai târziu, în Elveţia, spre scris. Nu am avut voie să iau decât o carte cu mine. 

Cătălin Dorian Florescu
Tatăl meu pregătise maşina noapte de noapte în curtea unui prieten, făcând un fund dublu, în care a băgat lucruri ce puteau fi de interes în Vest. În ziua respectivă, am închis apartamentul, am coborât cu liftul, am jucat teatru, am spus prietenilor că plecăm la munte două săptămâni, ştiind că probabil nu ne vom mai întoarce niciodată. Despre asta e povestea, dar şi despre sentimentul de a trăi în înstrăinare în Elveţia. 

De ce ai ales să scrii în germană?

Am scris de la început în germană. Mi s-a părut foarte natural să fac acest lucru, nu a fost niciodată o decizie luată conştient. Atât timp cât locuiesc în spaţiul german, nu pot decât să scriu în germană. Este viaţa mea de zi cu zi, care se petrece în cultura germană. Necesitatea, dorinţa vie de a crea se manifestă în acest mediu. Probabil că întorcându-mă în Romania, după câţiva ani, lucrurile ar arăta altfel. Dar sunt conştient că plecând de pe aceste meleaguri, scriind în altă limbă, mi-aş pierde primul meu public, acela în limba germană. Aş pierde mai mult decât limba, aş pierde un mod de viaţă, care deja de două decenii este bine aşezat în jurul scrisului. 

România însă rămâne de mare importanţă, un reper vital pentru mine, doar despre ea scriu cam în tot ce fac. Mă întreb însă dacă scriu într-adevăr numai în germană. La suprafaţă s-ar putea spune că da. Dar limba are şi o parte ascunsă, interioară, precum căptuşeala unei haine. Iar acea căptuşeală a limbii mele literare are mult mai multe nuanţe decât cele germane. Limba este un vehicul care transportă nu numai informaţia imediată, dar şi emoţii, imagini, moduri de a vedea, descrie şi înţelege lumea, deci transportă o întreagă cultură. Toată această „căptuşeală“, partea interioară a scrisului meu are alte rădăcini, un alt suflet decât cel germanic. De aceea, poate numai la suprafaţă scriu în germană, în profunzime însă scriu în mai multe limbi. 

La Zürich, alături de mama şi de prietena sa poeta Svenja Herrmann. Sunt însoţiţi de ambasadorul Vlad Vasiliu, care a venit pentru a-i desemna Medalia de Cavaler pentru Merite Culturale a Preşedinţiei în vara anului 2019

Cătălin Dorian Florescu_foto_arhiva personală

Enescu ascultat în communism, la Europa Liberă

Cât de  apropiat eşti de muzica lui Enescu?

Există mai mulţi Enescu. Există un Enescu care a creat o muzică clasică modernă, de exemplu, piesele lui de muzică de cameră. Mă ating mai puţin, chiar dacă, cum spun cunoscătorii, sunt geniale. Neavând o cultură amplă a muzicii clasice, ascultând-o cu plăcerea şi emoţionalitatea unui amator, mă simt atras de ceea ce ne atinge pe noi românii în muzica lui: atunci când recunosc în ea spiritalitatea românească; ritmurile, melodiile şi sunetul naturii, al satului şi al credinţei. Dar mai există un moment important în care Enescu s-a unit de biografia mea. În anii ’70 şi ’80, eram copil şi în micul apartament de bloc, în care locuiam, ascultam cu tatăl meu pe întuneric şi în surdină Radio Europa Liberă. Iar emisiunea de actualităţi începea întotdeauna cu primele acorduri din „Rapsodia nr. 2“ de George Enescu. Pentru jumătate de oră sau o oră, eram liberi, eram în Vest. Ne împotriveam - într-un mod destul de neputincios - sistemului totalitar. George Enescu ne acompania.

Recent, am fost întrebat dacă vreau să ţin un discurs despre un compozitor de muzică clasică. Nu sunt un bun cunoscător în acest domeniu, am vrut să refuz, dar mi-am dat seama că Enescu îmi este foarte aproape. Şi el a fost „emigrant” de mic, la şapte ani era la Viena, la 14 ani la Paris, aşa cum eu la 15 ani am ajuns în Elveţia. Ar fi putut uita România, dar el nu a uitat-o, a unit cele două lumi în care a trăit şi a făcut o a treia lume muzicală, proprie numai lui. Şi-a creat o libertate personală – când ar fi putut fi un epigon al muzicii germane sau franceze – de a fi altceva, un spirit cu totul şi cu totul propriu, marcat de două lumi dar diferit de acestea. Asta s-a întâmplat şi în viaţa mea.Şi eu fac in literatura mea din două una: cu limba germană, dar cu un spirit latino-balcanic, creez un univers literar numai al meu. Aşa se creează amprenta unui artist, o identitate sau unitate a unei opere de artă: fiecare carte, fiecare poveste, fiecare eseu este un exerciţiu în arta de a fi eu însumi.

Apreciezi boema scriitorilor?

În general mă simt departe de lumea scriitorilor, care e o lume narcisistă, plină de îngâmfări, de durerile multor lupte pierdute şi a multor speranţe frustrate. 

Când se întâlnesc doi scriitori ori vorbesc de un al treilea, căruia „desigur“ îi merge mult mai bine, ori despre cât de mult au vândut sau cât de puţin. 
Cătălin Dorian Florescu este un scriitor elveţian de succes născut în Timişoara

Poate este o imagine prea sumbră şi simplificatoare, dar aceasta este experienţa mea, cel puţin din spaţiul german, care este foarte competitiv. Mă ţin departe de asta. În plus poate fi o bulă plină de pseudoimportanţă, care nu are nimic de-a face cu realitatea şi cu lucrurile esenţiale ale vieţii. Prietenii mei, în afară de minunatul poet şi jurnalist Robert Şerban din Timişoara şi de partenera mea, care e poetă, dar şi profesoară – deci amândoi sunt cu picioarele pe pământ  –, nu sunt scriitori. Nu e o lume în care doresc să fiu, din care doresc să fac parte. Faptul că scriu la cafenea şi trăiesc prin cafenele este singurul lucru boem pe care mi-l permit.

Cărţile Hertei Müller sunt „comode şi par să spună tot adevărul. Dar nu o fac“

Urmăreşti ştirile, ştii ce se întâmplă în ţară? Cum se vede România din Elveţia?

România se vede, cu toată precauţia, ceva mai pozitiv, datorită faptului că de doi ani şi jumătate are o societate civilă – care era puţin existentă înainte –, care a învăţat să se apere de vulgaritatea şi nedreptatea sistemului profund corupt politic. Sute de mii de oameni pe străzi, acest lucru a creat o presiune mare asupra clasei politice dominante, arogante şi corupte, chiar dacă mai rămâne atâta de făcut.  E important că românii au rămas proeuropeni, că acum au reuşit să gonească de la putere un partid mizerabil şi să aplice nişte reguli democratice. Nu s-a câştigat încă mare lucru, dar o mică luminiţă este la capătul tunelului. Societăţile multor ţări est-europene – şi nu numai – au fost slăbite în baza lor morală de nişte politicieni manipulatori, fără scrupule şi fără compas moral şi democratic prea puternic, ca să-i amintesc numai pe Orban în Ungaria şi pe Kaczynski în Polonia. Că prin ultimele alegeri nu s-au rezolvat toate problemele, care continuă să apese asupra vieţii de zi cu zi, asta este clar.Aceste probleme fac ca mulţi români şi românce să-şi vadă viitorul în continuare mai degrabă departe de ţară. Sper să vină odată timpul când acest fluviu care se revarsă spre Vest să îşi schimbe direcţia. În Vest, din păcate, cultura şi societatea românească au fost văzute – şi încă se văd – prin clişeele negative care există. 

În literatură, de exemplu, prin perspectiva sumbră, monocromatică şi îngustă a unei Herta Müller. Mulţi îi citesc cărţile, ca şi când ar fi cărţi de istorie, ca şi când pe ele nu ar sta scris „român“. Dar pentru că le confirmă prejudecăţile – şi le hrănesc – sunt comode şi par să spună tot adevărul. Dar nu o fac. Din fericire, de ceva timp, această autoare, când vine vorba de România, nu mai are primatul absolut al părerii asupra culturii româneşti, cum l-a avut din păcate mulţi ani.

Alţi scriitori şi artişti români sau de provenienţă română s-au afirmat şi în Vest. Iar eu, prin temperamentul şi modul meu optimist de a vedea viaţa, creez o altă Românie în imaginarul publicului meu: una dramatică, desigur – aceea a totalitarismului în care am copilărit –, dar şi una mult mai variată, mai plină de suflet, de culoare, de iubire.

Câştigător al Premiului Internaţional „Frontiere“ pentru proză scurtă decernat în regiunea Trentino din Alpii italieni, concurs la care participă autori din toate ţările limitrofe Alpilor. Premiul I i-a fost decernat în noiembrie 2019 pentru povestirea „Eu trebuie Germania“

Cătălin Dorian Florescu_foto_arhiva personală

Ce planuri de viitor ai?

E un viitor la care lucrez deja de doi ani şi jumătate. Mă documentez amplu pentru un nou roman, aşa cum o fac de fiecare dată. Am petrecut mult timp în Bucureşti: i-am cunoscut străzile, istoria, durerea. Eu, care eram întotdeuna agasat de acest oraş care nu-mi spunea mai nimic, am acum o mare apropiere faţă de el, chiar dacă este în continuare ambivalentă. Ca să pot descrie epocile în care trăiesc personajele mele, trebuie să cunosc epocile, să „simt“ oraşul. Studiez hărţi şi albume de fotografii, colind cartierele, discut cu cunoştinţele mele bucureştene. Aşa încât creez un oraş interior, ceea ce în cazul Bucureştiului este complicat, pentru că nu există numai un oraş, ci multiple oraşe. Pentru că Bucureştiul a crescut haotic, a fost clădit, distrus, şi iar clădit, şi iar distrus. Încerc să înţeleg mentalităţile de-a lungul timpului, modul de viaţă al oamenilor. Să mă familiarizez cu ele şi cu ei. Se ştie că acei actori care folosesc metoda chemată method acting îşi studiază mult rolul pentru a se transpune în caracter. Marlon Brando făcea acest lucru. Pentru filmul „Lincoln“, de exemplu, fenomenalul actor Daniel Day-Lewis a citit o sută de cărţi despre Lincoln şi pe durata filmărilor nu a ieşit din rol nici măcar în timpul liber. În fine, se poate spune că e exagerat, dar enorma credibilitate a interpretărilor sale îi dă dreptate. Şi eu mă pregătesc cu aceeaşi meticulozitate, fără însă să mă cred personaj într-una din cărţile mele. 

Cătălin Dorian Florescu

Probabil că voi începe scrisul în curând. Atunci voi topi tot materialul într-o viziune proprie a vieţii. Vine momentul, când pui totul deoparte, eşti numai tu şi hârtia albă din faţa ta şi începe dansul. E mai bine să-l chemi dans decât duel între tine şi acel alb îngrozitor. Dacă te gândeşti la scris ca la un duel, atunci câştigă întotdeauna albul imaculat al hârtiei, care te blochează. Mai bine e să-l vezi ca un dans mlădios şi pacificator. Deci într-un viitor foarte apropiat sper să pot începe un nou dans.

Ţi-ai pus problema să te întorci în România, te-ai putea readapta?

Da, au existat momente când m-am gândit la asta. Au fost momente, cu mult timp în urmă, când probabil am simţit nevoia de escapism. Acum aceste gânduri nu mai apar aşa de des ca pe timpuri. Probabil că nu mă mai simt aşa de singur ca atunci. Oricum, oriunde te-ai duce, te iei tot timpul cu tine – cum spune o expresie în germană. Scăpare nu e. 

Românul a cărui proză a cucerit spaţiul german

Scriitorul Cătălin Dorian Florescu

Numele: Cătălin Dorian Florescu 

Data şi locul naşterii: 27 august 1967, Timişoara

Studiile şi cariera:

A emigrat în Elveţia în 1982. A urmat studii de psihologie şi psihopatologie la Zürich, specializânduse în terapia umanistă Gestalt.

Din 2001, e scriitor liber profesionist. Cărţile sale au fost traduse în mai multe limbi.

A publicat romanele „Vremea minunilor“ (2001), „Scurtul drum spre casă“ (2002), „Maseurul orb“ (2006), „Zaira“ (2008), „Jacob se hotărăşte să iubească“ (2011) şi „Bărbatul care aduce fericirea“ (2016), care s-au bucurat de succes în Elveţia, Austria şi Germania. Cărţile sale au fost publicate în România la Polirom şi Humanitas.

Premiile cele mai importante: Premiul Anna Seghers 2002, Premiul „Cartea Anului“ în Elveţia 2011, Premiul Josef von Eichendorff  pentru întreaga operă literară 2012, Premiul Andreas Gryphius 2018 pentru întreaga operă literară. Pe lângă acestea, autorului i-a mai fost decernat de trei ori Premiul „Un an plătit de viaţă“ al oraşului Zürich.

În 2017, Preşedinţia României i-a acordat Medalia de Cavaler pentru merite culturale.

Locuieşte în: Zürich

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite