Unde este eticheta de altădată? Balurile din România modernă, descrise într-o carte de Adrian-Silvan Ionescu
0
Volumul „Baluri în România modernă 1790-1920" de Adrian-Silvan Ionescu a apărut în Colecţia Aristocărţi a Editurii Vremea. "Jocul de-a istoria este cuceritor, copleşitor şi recompensant", spune autorul.
Volumul „Baluri în România modernă 1790-1920" are mai multe capitole, printre care "Preacuvântare sau viaţa în carnaval", "Baluri în giubea şi meşi ori în frac şi pantofi de lac", "Mascarada - o instituţie a distracţiei totale", "Cronică mondenă/cronică de bal", "Inspiraţia istoristă şi etnografică a toaletelor", "Balurile Curţii sau politică şi delicateţe", "Mascarade şi umor".
"Oricât ar fi fost de mari cheltuielile, oricare ar fi fost costumul, fie el unul căutat în străfundurile istoriei, fie unul de caracter, extras din contemporaneitate, fie unul bine implantat în tradiţiile etnografice ale ţării, înaintaşii noştri de acum un veac şi jumătate nu-şi refuzau niciodată călătoria în timp şi spaţiu cu ajutorul travestiului care le crea iluzia că sunt alţii, noi, transfiguraţi, fie şi pentru o clipă de visare", spune autorul Adrian-Silvan Ionescu.
FRAGMENT
Preacuvântare sau viaţa în carnaval
"Din copilărie am crescut cu poveşti despre baluri, acelea ale bunicilor, mai fastuoase, mai şic, şi acelea ale mamei şi tatei, ale ei la Craiova şi la Călimăneşti, vara, în perioada băilor, ale sale, ca student la arhitectură, la Charlottenburg, între 1930-1936 şi apoi în Bucureşti, în puţinii ani de dinaintea războiului. Toate păreau desprinse din basme, din „Cenuşăreasa” lui Charles Perrault. Câteva fotografii minuscule dădeau mărturie de eleganţa participanţilor: bunicul, suplu, în frac sau, mai târziu, smoking, bunica în rochie decoltată, cu evantai de pene de struţ, sau mama şi sora ei, în anii ’40, în rochii din crêpe de Chine albe sau negre, cu măşti şi pălăriuţe conice, de carton, pe cap, în timpul unui carnival. Tata, ca membru în Societatea Academică Română din Berlin (Rumänisch-Akademischer Verein), participa totdeauna la balurile acelei organizaţii, costumat fie în straie populare pe care le adusese din ţară, fie în smoking închiriat de la un magazin specializat. Când eram în clasa a III-a primară am primit două invitaţii – deh, eram elev premiant! – la carnavaluri pioniereşti, pe 1 ianuarie 1962, la Ateneul Tineretului de pe Aleea Alexandru (azi sediul central al Institutului Cultural Român) şi pe 10 ianuarie la Palatul Pionierilor (numele pe care îl primise Palatul Cotroceni în timpul puterii populare). Părinţii m-au gătit într-un costum gorjenesc, de schiler, care fusese al mamei în copilăria ei. Era o haină albă, de postav fin, mai lungă – ceva între suman şi palton – cu multe găitane negre într-o dantelărie de împletituri. La nişte izmenuţe albe fuseseră cusute pe pulpe manşetele hainei, ce puteau fi ataşate sau detaşate, după dorinţă şi nevoie. Astfel, părea că am nişte poturi ca arnăuţii sau pandurii din vechime. Pe trup îmi puseseră o cămăşuţă albă, cu mâneci largi, cusută cu roşu la gât, pe piept şi la margini – model cu care nu eram familiarizat şi mi se părea că-mi ţine frig. Pe cap aveam o bonetă identică hainei la care tata prinsese două pene de curcan spre a zice că sunt Tudor Vladimirescu!
Şi, pentru ca portul să fie complet, la mijloc mă strânseseră straşnic cu nişte bete multicolore ale tatei. Iar în brâu îmi înfipseseră un fluier la care eu nu ştiam să cânt, deşi îmi plăcea să suflu în el fără a putea să încropesc o melodie. Apariţia mea a făcut senzaţie în sala de bal, pentru că puţini dintre participanţi erau costumaţi – unii aveau doar măşti de carton albastre, roşii sau verzi care le acopereau obrazul. În rest, haine obişnuite, ba unii veniseră chiar în uniforma de pionier, cu cravata roşie la gât. La final, când s-a făcut parada costumelor la Palatul Cotroceni, am fost distins cu premiul II. Diplomă – cum se oferă acum la orice manifestare – nu ţin minte să mi se fi dat, ci doar o carte de poveşti şi o pungă de celofan cu două portocale şi câteva bomboane de ciocolată nemanjabile (fiind deja pietrificate…), îmbrăcate în poleială, de cele care pe vremea aceea se aninau în bradul de Crăciun numit, după indicaţiile Partidului Muncitoresc Român – care era ateu –, „pomul de iarnă”. Nu conta atât de mult concretizarea materială a premiului cât premiul în sine: fusesem remarcat, fusesem apreciat, fusesem un „personaj”, fusesem „CINEVA”! Acelaşi costum l-am mai purtat la câteva serbări la Şcoala Generală Nr. 2 de pe Str. Sevastopol nr. 19, fie la Pomul de Iarnă, fie la 24 Ianuarie, când jucam Hora Unirii. Între colegii mai mari cu un an îl aveam pe neuitatul Ioan Luchian Mihalea – fondatorul de mai târziu al Grupului Coral Song – care de pe atunci avea o voce foarte frumoasă şi era inclus în program cu diverse cântece pline de duioşie. El îmbrăca o cămaşă ţărănească şi lua pe cap o căciulă brumărie de oaie. Anii următori, nu ştiu de ce, nu am mai primit invitaţie, deşi balul a continuat să fie organizat.
Mi se spusese că la Palatul Pionierilor nu ajungeau decât progeniturile activiştilor de partid, ale oamenilor siguri (ceea ce tata nu era!) – copii destul de slabi la învăţătură, obraznici şi aroganţi în relaţiile cu profesorii şi chiar cu noi, colegii, dar care ofereau certe garanţii morale. Aşa că invitaţia din 1962 fusese un simplu accident în biografia mea… Balul îmi plăcuse atât de mult ca eveniment, încât am decis să-mi fac propriul bal, la care să-mi invit părinţii. Aşa că, imediat după revelion, pe 2 sau 3 ianuarie, făceam afişe în care mă străduiam să scriu cât mai frumos (eu, care de mic am avut o caligrafie oribilă!) un anunţ cu detalii privind „atracţiile” serii (teatru de păpuşi, recitări, tombolă, bufet şi alte surprize).
Tăiam chiar bilete de intrare cu valoare modică (1 sau 2 lei, bani cu care îmi puteam achita bilete de cinema sau, adunând mai mulţi, un plic de timbre cu câştiguri, pentru că, în acea vreme, eram pasionat filatelist). Părinţii intrau, cu entuziasm, în acest joc familial: mama pregătea o prăjitură sau chiar un tort şi băuturi răcoritoare, tata confecţiona măşti şi decoraţii din hârtie creponată pentru cameră. (...)
Dar distracţia conta cel mai mult: toţi cântam, ţopăiam, interpretam scenete, declamam poezii, înscenam un spectacol de marionete şi, cel mai plăcut, puneam radioul foarte tare – ceea ce nu se putea în alte zile pentru că vecinii, care erau oameni ai muncii, ne-ar fi bătut în zid, cu mânie proletară, aşa cum au şi făcut-o odată, pater familias strigând, agramat: „Doarme copiii!”… Văzându-mă că îmi pun pe cap un coif din ziar pe care îl acoperisem cu hârtie creponată albastră şi o mască de Moş Crăciun, tata m-a întrebat: „Ce faci, mă băiete? De ce ţi-ai pus masca asta?”.
„Eu sunt Napoleon bătrân!” am răspuns, plin de convingere şi demnitate. Tata a zâmbit şi mi-a zis, cu glas blând şi amuzat: „Napoleon n-a fost niciodată bătrân, mă băiete!”. Şi, pentru a mă convinge de veracitatea spuselor sale şi a-mi da ocazia să continui a mă juca de-a Napoleon – dar cu „seriozitate” şi respectând adevărul istoric – peste câteva zile mi-a confecţionat o mască a împăratului, a pictat-o foarte realist şi mi-a dăruit-o spre a o purta ori de câte ori doream. Aşa că, la acele petreceri de iarnă, eu mă costumam în împăratul francezilor, luam pe umeri o draperie veche şi la şold încingeam o sabie pe care o primisem în dar de Crăciun. Mai târziu am confecţionat şi eu câteva măşti, pe care încă le mai am: o mască simplă, dintr-o coală de hârtie, căreia i-am lipit sprâncene şi mustăţi din păr natural pe care îl colectasem din buclele negre ale frumoasei mele mame când se tundea acasă (aceasta este cea mai veche, meşterită probabil când aveam vreo 6 ani), apoi una de amerindian, tatuat şi pictat pe obraji şi, cea mai frumoasă şi inspirată, o mască de vulpe. Acele baluri naive, copilăreşti, au rămas de neuitat! Regret că nu posedam un aparat fotografic în acea perioadă, să fi fost făcute câteva cadre, spre amintire… Când ajunsesem în clasa a V-a sau a VI-a, am mai beneficiat de o invitaţie la un bal şcolar. Recent rulaseră pe ecranele româneşti filmele „Comoara din Lacul de Argint” (1962) şi „Winnetou” (1964), după romanele omonime al lui Karl May. Din acel moment, viaţa – mai târziu cariera – mi-au fost cucerite de dragostea pentru indienii americani. Cu posibilităţile ce le aveam, mi-am confecţionat o coroană de căpetenie din pene de curcan – deşi nu mi-a plăcut niciodată carnea de zburătoare, orice ar fi fost ele, în acea iarnă am insistat pe lângă părinţi să cumpere un curcan pentru masa de sărbători, având nevoie de penele sale.
Tata a lipit pe un maiou nişte ştraifuri de hârtie pe care pictase, cu acuarelă, nişte motive inspirate de cusăturile cu mărgele ale triburilor din preerii, documentate după revista franţuzească pentru tineret „Vaillant” şi urmând, cu stricteţe, sfaturile unui gazetar vârstnic ce semna în acele pagini cu pseudonimul „Sachem au Scalp Blanc”.
Un fular de pluş al mamei a devenit „breech clout” prins de o curea în faţă, ca un şorţ. Aşa am mers costumat la bal. Dar, de data aceasta, nu am mai fost laureat cu vreun premiu deşi, de departe, costumul meu era cel mai original. Cred că juriul nu a voit să rişte a fi sancţionat de cenzura comunistă şi a ţinut seama, cu rigurozitate, de „political correctness”! Cum era să premieze un elev costumat ca un reprezentant al Americii??? Au trecut anii, am uitat de aceste baluri, am trecut prin liceu, prin facultate. La Institutul de Arte Plastice „N. Grigorescu” nu erau obişnuite asemenea petreceri zglobii aşa cum era balul bobocilor organizat de colegii de la Arhitectură. Aşa că mulţi ani nu am mai fost stimulat spre asemenea distracţii cu iz de secol XIX.
În 1979, ca muzeograf la Muzeul Municipiului Bucureşti, am organizat o mare expoziţie de costum, Moda Bucureştilor de acum un veac, deschisă la Sala Kalinderu – care, pe atunci, aparţinea Institutului de Arte Plastice „N. Grigorescu” şi încă funcţiona, cu mare succes şi cu manifestări de prestigiu, nu ca astăzi când este închisă… Acela a fost momentul astral al reîntâlnirii mele cu bogatul veac al XIX-lea şi al orientării definitive a carierei mele către studiul societăţii urbane româneşti sub toate aspectele ei dar, cu precădere, al artei plastice, al celei fotografice şi vestimentare. Am început să şi colecţionez fotografii şi piese de costum civil şi militar de la care am învăţat foarte mult. Posedând această specializare, conducerea muzeului m-a însărcinat să organizez, între 1980 şi 1988, parade de costum istoric ce s-au desfăşurat la sediul instituţiei sau pe scena Universităţii Populare Ioan I. Dalles ori la ARLUS, pe Str. Batiştei (azi sediul ArCuB). Erau organizate de obicei iarna, în preajma sărbătorilor şi constituiau un prilej de mare emulaţie şi veselie între muzeografi. Pentru că, în loc să folosesc modelele profesioniste de la Casa de Modă „Venus” – după o primă experienţă nefericită, în Grădina Cişmigiu, în primăvara lui 1980, când am constatat că ele evoluau perfect pe muzică rock, cu care erau familiare, dar erau în imposibilitate de a percepe subtilităţile valsului şi ale muzicii de salon din veacul anterior, ce le încurca pasul şi distona cu alura lor prea modernă, chiar dacă purtau rochii cu trenă – am apelat la colegele de birou şi la prieteni cu bună extracţie genealogică. Ca regizor şi prezentator, aveam o intensă activitate timp de vreo 10 zile înaintea evenimentului: selectam vestimentaţia, o repartizam în funcţie de fizionomia şi de abilitatea fiecăruia de a o purta, apoi realizam coloana sonoră, stabilind desfăşurătorul paradei, ordinea intrării fiecărui costum, timpul cât trebuia să stea în faţa publicului – cronometrat şi în funcţie de comentariul aferent care încercam să conţină cât mai multe informaţii.
Urmăream o evoluţie cronologică a modei orăşeneşti. În funcţie de aceasta, alegeam fondul sonor care începea cu Rondo alla Turca de Mozart, continua cu nişte piese ale lui Anton Pann, după care treceam la valsuri de Chopin şi Strauss, la marşuri din timpul Războiului de Independenţă şi încheiam cu ragtime sau jazz – dacă aduceam prezentarea până în anii ʼ20.
Astfel defilau domniţe şi târgoveţe fanariote, surugii şi arnăuţi, apoi domni în fracuri, diplomaţi şi ofiţeri la braţ cu doamne în rochii cu crinolină sau cu turnură, copii în ţinută de marinar sau în mici uniforme militare, doamne în rochii sac din Les Années Folles, în toalete de călătorie sau de vară, de plimbare, de echitaţie, de vizită sau de bal.
(...) Pentru organizatori şi prietenii lor, la finalul manifestării, era organizat un bal foarte luxos şi rafinat, unde totdeauna eram invitat. Tot atunci mi-a fost publicată o plachetă intitulată Balurile din secolul al XIX-lea.3 Uniunea Arhitecţilor a reluat balul tradiţional din luna februarie, apropiat de data fondării primei organizaţii de breaslă, Societatea Arhitecţilor Români, 26 februarie 1891. În primii ani s-a apelat la diverşi organizatori. Dar, din anul 2001 şi până în 2008, am fost principalul organizator al acestui mare eveniment monden, colaborând cu vechiul meu prieten, arh. Cornel Taloş. Balul a avut mai multe locuri de desfăşurare: în primii câţiva ani în fastuoasele saloane ale Cercului Militar Naţional apoi, din 2007, s-a mutat succesiv la Sibiu – atunci Capitala Europeană a Culturii – Cluj şi Braşov. Pentru că rigorile unui bal fuseseră uitate – sau şterse cu bună intenţie – în timpul celor 50 de ani de dictatură comunistă a trebuit să deprindem participanţii cu „ţinuta obligatorie” (...).
Pentru că unii dintre cei prezenţi nu respectau codul ţinutei şi veniseră chiar descheiaţi la gât, într-un an am confecţionat o suită de papilloane din hârtie de ziar pe care nişte asistenţi ai mei, îmbrăcaţi în elegante livrele de la Curtea Regală, le ofereau, pe tavă, celor neglijenţi, obligându-i să le poarte. Aceasta nu mai era o „întrunire tovărăşească” derulată în orarul 19-23 sau 24, ci un adevărat bal care îşi întâmpina invitaţii, începând de la orele 20, cu un valet în livrea care striga numele fiecărui nou sosit. În acest timp, orchestra interpreta marşul de bun sosit al oaspeţilor (Freudig begrüssen wir) din opera „Tannhäuser” a lui Richard Wagner. Deschiderea era la orele 21 cu un potpuri de valsuri vieneze în care evoluau câteva balerine de la Teatrul de Operetă ce, apoi, invitau la dans oaspeţii marcanţi. Urmau momente comice, mini recitaluri de jazz cu Marius Popp, Harry Tavitian, Mircea Tiberian sau însuşi marele Johnny Răducanu şi combo-ul său. Am organizat parade ale costumului istoric folosind ca modele studenţi şi studente de la Universitatea Naţională de Arte. Cu veşminte împrumutate de la Teatrul Naţional sau din propria colecţie, întreprindeam o călătorie în modele din ţara noastră pe o perioadă de 200 de ani. Orchestra îmi era tare utilă pentru a asigura fondul muzical potrivit fiecărei apariţii. La orele 22 era servită o gustare de tip bufet suedez, iar la orele 1 a.m. urma supeul. Tot eu stabileam şi meniul stilat, spre a fi cât mai apropiat de acela al festivităţilor similare din secolul al XIX-lea.
Dacă ne aflam la Cercul Militar, prima parte a balului se desfăşura în Sala Bizantină, bufetul era organizat în Sala Norvegiană iar pentru supeu, invitaţii părăseau acele spaţii şi se mutau la etaj, în fastuosul restaurant în stil rococo.
Orchestra ne urma şi-şi continua repertoriul, până aproape de zori. Am mai fost solicitat să organizez alte câteva baluri, unul pentru ofiţeri, pe 15 decembrie 2001, cu ocazia împlinirii a 125 de ani de la fondarea Cercului Militar Naţional, apoi la Jockey Club (11 ianuarie 2003 şi 10 ianuarie 2004) şi la Yacht Club (2004). Toate au rămas în memoria participanţilor. În 2004 am fondat, împreună cu un amic, un grup de reconstituire istorică. Astfel am reuşit să mă joc de-a soldaţii, de la vârsta de 52 de ani până astăzi, la fel cum încercasem să o fac, ca un mic ageamiu, pe la 6-7 ani… Dar acuma o făceam ştiinţific şi profesionist, urmărind cu stricteţe regulamentele. Şi am început, alături de camarazii mei, să cutreier câmpurile de bătălie ale ţării sau ale Europei: Fundata, Braşov, Mateiaş, Turtukaia, Austerlitz, Znaim, Jena, Leipzig, Waterloo, Gettysburg, Plevna, Griviţa, Şipka, Ypres, Passchendaele, Linia Maginot. După aceste experienţe cu scufundarea în istorie, mă întreb, adesea: cine sunt?
Sunt grenadierul preferat al lui Napoleon, remarcat în zorii zilei bătăliei de la Austerlitz şi tras prieteneşte, protector/părinteşte de ureche, sau umilul infanterist confederat din 1st Virginia Volunteers sau generalul de brigadă din anturajul comandantului suprem, generalul Robert E. Lee; sau sunt generalul de la 1877 şi din Marele Război, din armata română? Ori arhiducele austriac distins cu Lâna de Aur şi cu Ordinul Franz Joseph? Jocul de-a istoria este cuceritor, copleşitor şi recompensant! Cu puterea minţii stăpânesc „maşina timpului” şi mă pot transporta, cu uşurinţă, în orice an al Epocii moderne, de la 1789 la 1916-1919. Sau, în civilie, care sunt eu dintre următorii ale căror straie le port: laird scoţian, cu tam-o’shanter sau glengarry pe cap, kilt şi tartan MacKenzie, sau erzherzog tirolez cu haină verzulie cu nasturi din corn şi pălărie cu pampon din coadă de cerb, sau trapperul în haină de piele cu franjuri şi căciulă de raton, ori căpetenie inka învelită în poncho din lână de alpaca? Deci, cine sunt? All in one! Sunt toţi aceştia, în mine este o picătură din fiecare, în toţi mă recunosc şi la toţi mă adaptez în ţinută, alură şi comportament. Nu este aceasta o viaţă dusă într-un perpetuu carnaval? Poftiţi să o vizitaţi. Sau, să o citiţi. Căci între aceste coperţi se află rădăcinile şi sămânţa vieţii mele din vis!". ( Fragment din „Baluri în România modernă 1790-1920", de Adrian-Silvan Ionescu, Copyright Editura Vremea)
Se încarcă comentariile...
