„Anomalia“, de Hervé Le Tellier, a apărut în librăriile româneşti, în traducerea Mădălinei Ghiu FRAGMENT

„Anomalia“, de Hervé Le Tellier, a apărut în librăriile româneşti, în traducerea Mădălinei Ghiu FRAGMENT

Hervé Le Tellier                                                                                                FOTO: Captură Youtube

„Adevărul” prezintă, în premieră, un fragment din „Anomalia”, de Hervé Le Tellier, în traducerea din limba franceză şi cu note de Mădălina Ghiu. Romanul a apărut recent în colecţia „ANANSI. World Fiction”, a Editurii Pandora M.

Ştiri pe aceeaşi temă

Romanul lui Hervé Le Tellier este conceput pe structura unui serial de televiziune de înaltă clasă, care creează dependenţă şi, în acelaşi timp, concentrează stilurile şi tramele a numeroase romane contemporane de succes: roman noir, thriller, roman de campus, de dragoste, de familie, biografic. Toate se petrec sub cupola unui cer SF unde a avut loc, în timpul unui zbor Paris-New York, un fenomen supranatural şi sub semnul unei întrebări nebuneşti: oare lumea în care trăim este o uriaşă simulare pe computer, iar fiinţele umane sunt programe mai mult sau mai puţin inteligente, cu destinul hotărât din afară?

Preşedinte al celebrului Atelier de Literatură Potenţială, OuLiPo, Le Tellier aduce prin conceperea acestui roman fabulos un omagiu Exerciţiilor de stil ale lui Queneau, scrierii sub constrângere practicate de Georges Perec şi întregului manifest oulipian.

„O carte pe care nu o mai laşi din mână, un inevitabil bestseller, dar şi o lucrare experimentală, ultraliterară, un exerciţiu de stil comparabil cu Viaţa – mod de întrebuinţare de Georges Perec.” (Frédéric Beigbeder)

„O superbă parabolă filozofică destinată să ne oblige la multe întrebări, una foarte subtil sugerată fiind şi aceasta: oare de câte anomalii mai avem nevoie ca să înţelegem că undeva cineva ne testează, probabil pentru a-şi da seama dacă are sau nu sens să mai creadă în noi?”. (Matei Vişniec)

„Rareori am întâlnit o scriitură mai ingenioasă, o imaginaţie mai prolixă, un spirit ludic mai rafinat, care toate la un loc fac din traducerea cărţii o provocare, la care am încercat să răspund cu speranţa că voi reuşi să ies cu bine din labirintul construit de autor în spirit oulipian.” (Mădălina Ghiu)

-FRAGMENT-

„10 martie 2021,
Coasta de Est a Statelor Unite ale Americii,
în apele internaţionale,
42° 8’ 50” N 65° 25’ 9” V
 

Toate zborurile calme se aseamănă. Fiecare zbor cu turbulenţe se manifestă în felul său. E ora 16:13 când zborul AF006, de la Paris la New York, vede ridicându‑se în faţa sa, în sudul Noii Scoţii, bariera de vată a unui imens cumulonimbus. Frontul de nori se înalţă şi este foarte rapid. Mai are doar un sfert de oră de zbor, iar zidul se întinde spre nord şi sud pe sute de kilometri, într‑un arc de cerc, şi atinge altitudinea maximă la aproape 13 716 de metri. Boeingul 787, care zboară la 11 887 de metri şi e pe cale să înceapă coborârea spre New York, nu poate să‑l evite, iar cabina de pilotaj e cuprinsă brusc de agitaţie. Copilotul compară hărţile şi radarul meteo. Frontul noros masiv nu a fost raportat, iar Gid Favereaux nu se arată doar surprins, ci cât se poate de îngrijorat.

Peretele opac, cenuşiu, irizat în vârf de un soare orbitor, înaintează spre ei cu o viteză nebunească, înghite cu voracitate stratul de nori, care îl hrăneşte şi‑l susţine. Căpitanul Markle afişează frecvenţa Bostonului, examinează aparatele, radarul meteo, marcat cu roşu la 120 de mile nautice. Dă din cap şi pune deoparte cafeaua când Bostonul transmite pe frecvenţa sa.

— Către toate avioanele de pe Boston Control. Având în vedere condiţiile excepţionale de pe Coasta de Est, toate pistele de aterizare sunt închise, cu excepţia KJFK. Nicio decolare de pe Coasta de Est timp de jumătate de oră. Situaţia evoluează prea rapid pentru a putea avertiza vreun avion mai devreme. KJFK Canarsie rămâne deschis pentru aterizare.

— Boston Control, salut, sunt Air France 006, nivelul trei nouă zero în drum spre Kennebunk. Avem un monstru în faţă. Cerem direcţia trei cinci zero pentru următoarele 80 de mile nautice.

— Air France 006, aici Boston Control. Aveţi libertate de manevră. Contactaţi acum Kennedy pe 125.7. Bye bye. Markle se strâmbă, priveşte cum se astupă orizontul, de la nord la sud, inexorabil. Dat fiind că e penultimul său zbor peste Atlantic, cerul îi oferă o amintire memorabilă. Se conectează la aeroport.

— Către Kennedy Approach, de la Air France 006, avem suficient kerosen pentru a străbate pe lung frontul de nori, deviind în direcţia sud, până la Washington.

Un clic, o altă voce feminină, mai gravă.

— Îmi pare rău, 006. Negativ. Sunt aceleaşi condiţii cu mult dincolo de Norfolk. S‑ar putea să fie şi mai rău la sud acum. Coborâţi când puteţi la unitatea opt zero şi îndreptaţi‑vă înapoi către Kennebunk. Păstraţi parametrii.

Markle clatină din cap, întrerupe comunicarea, apucă microfonul pentru cabina pasagerilor şi îi anunţă, cu voce liniştitoare, mai întâi în engleză, apoi într‑o franceză destul de corectă:

— Aici căpitanul, vă rugăm să vă întoarceţi imediat la locurile dumneavoastră, să vă fixaţi centurile de siguranţă şi să opriţi orice dispozitiv electronic. Vom traversa o zonă de mari turbulenţe. Repet: turbulenţe foarte mari. Vă rugăm să depozitaţi bagajele şi computerele sub scaunul din faţa dumneavoastră sau în spaţiile prevăzute pentru depozitare. Nu păstraţi niciun lichid şi închideţi măsuţa din faţă. Însoţitori de zbor, vă rugăm să vegheaţi la siguranţa pasagerilor şi a cabinei şi să vă întoarceţi imediat la locurile dumneavoastră. Repet, după ce aţi verificat securitatea pasagerilor, vă rugăm să vă întoarceţi imediat la locurile dumneavoastră.

Cumulonimbusul se apropie, este o furtună supercelulară, dar una deloc clasică. Nu e o formaţiune solitară de nori sub formă de nicovală, care urcă în atmosfera înaltă, ci sunt zeci de potcoave, parcă ridicate de o mână invizibilă, care fuzionează la limita superioară a troposferei. Pe ocean, navele trebuie că sunt prinse într‑o depresiune apocaliptică. În cei douăzeci de ani de pilotat avioane de cursă lungă, Markle nu a mai văzut niciodată aşa ceva. Asta e furtuna anului, cel puţin. Domurile stratosferice ating altitudinea maximă la şaisprezece kilometri înălţime. Ar putea încerca să se strecoare printre două coloane, dar ar însemna să se grăbească spre cea care urmează. Radarul meteo afişează acum o lungă bară roşie oblică: un perete de apă şi gheaţă.

— Ai văzut cu ce viteză creşte? întreabă Gid îngrijorat. Vom avea parte de un curent descendent nemaipomenit imediat ce ajungem pe margine. Nu avem cum să trecem dincolo.

Gid e îndreptăţit să‑şi facă griji, îşi spune Markle, chiar dacă nu are decât un an pe transatlantic şi trei pe avioane de cursă lungă. Porneşte din nou microfonul şi reia pentru cabină, pe un ton jucăuş, deloc dramatic.

— Hello folks, din nou comandantul Markle, vă rog iarăşi să rămâneţi aşezaţi, să vă închideţi centurile de siguranţă, să le verificaţi pe cele ale copiilor care stau lângă voi. Opriţi orice dispozitiv electronic, repet. Este foarte posibil să ajungem într‑un gol de aer în minutul următor. Către întreg personalul de la bord, dacă siguranţa este asigurată, vă rog să vă întoarceţi la locurile dumneavoastră acum... Aştept confirmarea dumneavoastră.

— Toţi în poziţie de siguranţă, confirmare, se aude vocea şefului cabinei.

— OK, probabil că va fi impresionant şi vă garantez că vă veţi aminti de acest moment, dar vă promit că nu este periculos pentru nimeni dacă v‑aţi legat corespunzător centurile. O plimbare în montagne russe, pentru cei cărora le plac distracţiile de la bâl...

Dintr‑odată, chiar înainte de a atinge extremitatea frontului cald, Boeingul rămâne fără aer care să‑l susţină şi plonjează. În ciuda izolării uşii cabinei, lui Markle şi Favereaux li se pare că aud pasagerii ţipând.

Avionul trece prin zece secunde interminabile de cădere liberă înainte de a intra în cumulonimbus prin cel mai rău loc, prin sud‑vestul coloanei, cu o înclinaţie înspăimântătoare, un unghi de treizeci de grade impus de pilotul automat, care a preluat controlul comenzii manuale. Imediat, Boeingul se rostogoleşte în curenţii turbionari ai norului şi, de asemenea, carlinga se luminează imediat, deoarece este noapte, o noapte neagră ca funinginea şi vuind înfricoşător: sute de boabe uriaşe de grindină mitraliază geamurile, lăsând urme de lovituri ici şi colo pe sticla blindată. Câteva momente care par nesfârşite şi, în ciuda rafalelor tornadei, Boeingul regăseşte curentul ascendent cald şi capătă un pic de portanţă; de data aceasta se înfiripă o senzaţie intensă de zdrobire la baza toboganului uriaş.

Legat în scaun, Markle dă drumul la maximum celor două reactoare General Electric, pentru că, da, ce‑i cu mizeria asta, o astfel de zonă de convergenţă intertropicală se întâlneşte într‑un zbor Rio‑Madrid, spre ecuator, ce‑a apucat‑o în Atlanticul de Nord? Să‑mi bag pula, da’ prost mai sunt, avem cele mai puternice generatoare, aripi incredibil de flexibile, nu ne lăsăm rupţi în două ca o machetă, nu se poate. La simulări, am ieşit de zeci de ori cu motoare care cedaseră, cu depresurizări şi cu computerele de la bord în pană, futu‑i, cum să nu ne descurcăm în viaţa reală. Markle nu se gândeşte la copiii săi, nici la soţia lui, nu încă, poate şi piloţii mor întotdeauna fără să fi avut timp să‑şi rememoreze viaţa, iar Markle nu se gândeşte deloc la pasageri acum, încearcă doar să salveze acest Boeing atât de greoi, de stângaci, repetă gesturi învăţate pe de rost, exersate iar şi iar, se bazează pe reflexe şi pe cei douăzeci de ani de experienţă. Dar e o blestemată de maşinărie.

Zdruncinaţi, răvăşiţi, livizi, Markle şi Favereaux se concentrează asupra aparatelor, se luptă cu furtuna, mai târziu vor afla că a fost cea mai violentă şi cea mai bruscă din ultimii zece ani, lumina turbinei din stânga indică o pierdere de putere de 15 procente, dar câmpul electric intens perturbă instrumentele electronice de la bord. Şi, până la urmă, în tornada asta, avionul rezistă, se menţine aproape la orizontală, în cele din urmă se stabilizează şi, chiar dacă grindina nu‑şi pierde din putere, iar parbrizul este ciuruit la suprafaţă, al doilea strat nu prezintă microfisuri îngrijorătoare.

De îndată ce zguduiturile se atenuează puţin, Markle se adresează pasagerilor. În ciuda zgomotului asurzitor care domneşte în cabină, încearcă să nu ţipe.

— Sorry, folks, pentru turbulenţe. Va trebui să ne continuăm călătoria spre New York trecând prin cumulonimbus şi să rămânem în maşina asta de spălat cel puţin...

Deodată, un soare orbitor inundă avionul, Boeingul accelerează brusc, tăcerea cade din nou, perturbările rămân imediat în spatele lor.

Markle verifică comenzile, stupefiat. Avionul zboară perfect, cu un zgomot constant, dar toate aparatele sunt dereglate. În ciuda căderii vertiginoase preţ de cinci minute bune, altitudinea afişează din nou 11 887 de metri, radarul meteo refuză să raporteze vreo perturbare cât de mică, iar direcţia de deplasare aparentă este de doi şi şase zerouri. Ia din nou microfonul interfonului din cabină.

— Ei bine, aşa cum aţi constatat odată cu mine, am ieşit din nor imediat, fără prea multe daune. Vă rugăm să rămâneţi aşezaţi până la alte instrucţiuni şi să ţineţi toate dispozitivele electronice închise. Însoţitori de zbor, vă puteţi dezlega, vă mulţumesc. Legătura la cabină, vă rog.

Markle taie microfonul şi afişează codul de urgenţă 7 700 pe transponder. Îşi pune casca la loc, apelează Kennedy Approach:

— Mayday, mayday, mayday, Kennedy Approach, aici Air France 006. În urma turbulenţelor care traversează stratul şi a jivrajului considerabil, nu avem răniţi, dar nu mai avem aparate, nici altitudine, nici viteză, radarul este defect, parbrizul este grav deteriorat.

La turnul de control Kennedy, vocea este acum masculine şi uimită.

— Mayday recepţionat, Air France 006. Puteţi confirma codul transponderului 7 700?

— New York, Air France 006, confirm, transponder 7 700.

Vocea, care trădează o profundă neînţelegere, repetă:

— Air France, de la Kennedy Approach, confirmă transponderul pe 7 700. Înţeleg corect, Air France 006?

— Afirmativ, Air France 006, mayday. Confirm transponderul pe 7 700, am trecut printr‑un nor mare de grindină, parbrizul este fisurat, radomul este sigur spart.

Comunicarea se întrerupe pentru câteva clipe lungi.

Markle se întoarce spre Favereaux, nedumerit. De trei ori a introdus codul transponderului, iar Kennedy încă nu reuşeşte să‑i identifice. Brusc, conexiunea este restabilită. O voce de femeie de data aceasta, dar mai puţin muzicală decât prima. Şi mai puţin prietenoasă.

— Air France 006 mayday, de la Kennedy Approach. Aici Air Traffic Control, care este numele căpitanului, vă rog?

Markle rămâne cu gura căscată. Niciodată în toată cariera sa nu a cerut un controlor numele unui pilot.

— Air France 006 mayday, de la Kennedy Approach. Repet: cine este comandantul, vă rog?” (Copyright: Editura Pandora M)

Hervé Le Tellier s-a născut pe 21 aprilie 1957. În 1992 a fost cooptat în OuLiPo (Atelierul de Literatură Potenţială), al cărui preşedinte este din 2019; despre această grupare a publicat o lucrare de referinţă: Esthétique de l'Oulipo (Estetica Oulipo). De formaţie matematician, apoi jurnalist – absolvent al Centrului de Instruire a Jurnaliştilor din Paris (promoţia 1983), este autor de romane, nuvele, poezii, teatru.

Corespondenţa imaginară dintre autor şi preşedintele Franţei, Moi et François Mitterrand (Eu şi François Mitterrand), dramatizată, se joacă din 2016, la Théâtre du Rond-Point din Paris. În 2013, volumul de proză scurta Contes liquides (Povestiri lichide, semnat Jaime Montestrela, un scriitor portughez inventat) a primit Marele Premiu pentru umor negru Xavier Forneret.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările