„Strania poveste a unui pian“, publicată de Editura Rao VIDEO

Lansarea online a celui de-al treilea roman al scriitorului Mirel Taloş, „Strania poveste a unui pian”, publicat de editura Rao, a avut loc recent la Librăria Cărtureşti Verona, în prezenţa autorului Mirel Taloş, a criticului literar Daniel Cristea-Enache şi a poetei Aura Christi.

Transmis online, evenimentul a cuprins o dezbatere atât asupra volumului „Strania poveste a unui pian”, publicat la Editura Rao, cât şi o scurtă analiză asupra vieţii literare din prezent, dar şi din perioada interbelică.

”Mirel Taloş este unul dintre romancierii de forţă şi atipici ai generaţiei noastre, care a scris şi a publicat la editura RAO în ultimii trei ani şi jumătate trei romane, fiecare cu un subiect aparte. (...) Volumul lansat astăzi, «Strania poveste a unui pian», este dens şi vorbşte despre lumea muzicii, cu personaj principal un pian, un pian magic la care a cântat Liszt în 1864, la Bucureşti”, a spus poeta Aura Christi, redactor-şef „Contemporanul”.

Criticul literar Daniel Cristea-Enache, cel care a semnat prefaţa romanului «Strania poveste a unui pian» s-a arătat bucuros că cei trei, Aura Christi, Mirel Taloş şi el, s-au regăsit la Cărtureşti în aceeaşi formulă de la Târgul de Carte de la Beijing, ediţia 2019, în cadrul căreia România a fost ţară invitată de onoare: ”În ciuda pandemiei, iată că rezistăm prin cultură!”. Redactor-şef adjunct al revistei România Literară, Cristea-Enache a mai spus că Mirel Taloş se bucură deja atât de aprecierea lumii literare, prefaţa unuia dintre romanele sale, Undeva în Transilvania, purtând semnătura reputatului scriitor şi academician Nicolae Breban ”ca un blazon de nobleţe”, cât şi de cea a publicului. „Scriitura lui Mirel Taloş se adresează unui public cultivat, unui cititor cu orizont cultural, care ştie cine este Liszt, care a fost la Operă, la Ateneu, aşa cum se întâmplau lucrurile în perioada interbelică. (...) În generaţiile formate după 1989 nu găsim scriitori ca Mirel Taloş nici ca nivel, nici ca formulă, scriitură, tipologie, personaje. Pot spune că autorul a câştigat pariul cu critica şi cu proza”, a conchis criticul literar Daniel Cristea-Enache.

În final, Mirel Taloş a ţinut să precizeze că schimbarea registrului scriiturii în cele trei romane, discontinuitatea unui stil propriu, îi par defecte pe care şi le asumă. Totuşi, a făcut observaţia că primul lui roman, „Colecţionarul de nuduri”, şi cel de-al treilea, Strania povestea aunui pian, sunt cărţi care intră în lumea artelor. „În «Strania poveste a unui pian», lucrurile sunt duse la o extremă: doar estetica, doar arta contează, viaţa nu mai are nicio relevanţă. Toate personajele acestei cărţi sunt mutate complet în lumea artei şi tot ce fac ele are legătură strict cu arta. Cei doi pianişti sunt obsedaţi de artă, de carierele lor, obsedaţi de istoria muzicii, de locul lor în panorama muzicală, iar această obsesie îi face să se confrunte”, a explicat Mirel Taloş.

FRAGMENT

"Andrei Petrescu era în faţa intrării în Cişmigiu, dinspre strada Ştirbei Vodă, când lumina zilei se clătina, iar seara clipocea în felinarele abia pornite. Dădu să coboare scările de la intrare, dar se opri brusc: îşi dădu seama că era aproape de casa unde fusese invitat în urmă cu o săptămână, într-un mod atât de enigmatic, pe care nu-l desluşise atunci, negăsind acasă pe misterioasa autoare a biletului îmbibat în speranţe iluzorii. “Cerul nu-şi face simţită niciodata prezenţa prin bilete anonime” îşi spuse sieşi zâmbind ironic, dar făcu pace cu gândul insistent de a mai încerca o dată să dea curs invitaţiei, cât timp putea să-i ia? Ezită totuşi, ca între două vieţi. Se îndreptă spre casă şovăitor, deloc convins de faptul că folosea bine minutele acelea din restrânsa lui viaţă; se gândi că era, cu siguranţă, ultima încercare. Dar faptul că dădea curs unei invitaţii anonime nu arăta, oare, în realitate, se gândi, deriva din viaţa lui, încercarea disperată a oricărei piste care i-ar putea aduce o speranţă cât de sărăcăcioasă?

Sună. După câteva clipe se auzi un uşor zgomot în antreul casei, apoi uşa se deschise încet. O doamnă distinsă ieşi şi se îndreptă spre poartă, cu o încetineală reverenţioasă.

O salută şovăitor, în timp ce ea se îndrepta spre el. (...)

În decorul intim al salonului, oaspetele remarcă pianul Erard; străjuit de propria lui istorie, pianul iradia o mireasmă de legendă, ce se prelingea pe toate obiectele din încapere. Sigur pe el, pianul se impunea cu siguranţa unui artist perfect conştient de armura geniului său. Cu toţi atomii ce-l formau infuzaţi cu istorie şi cultură, orgolios pe picioarele opulent sculptate, cu rotiţe în capete, pianul Erard părea o vietate din mezozoicul muzicii, ascultătoare, supusă, o ofrandă cu corzile gata oricând să se zvârcolească şi să arunce spre cer, din materia ei intimă, sunete duioase, făurite de mâinile de aur ale unui pianist îndelung aşteptat, sub forma unei melodii uitate, cu reliefuri dantelate, dar blânde; un lied al unei suferinţe necunoscute, nepotolite, sfâşietor de triste, ce părea că-l macină fără oprire, lied pe a cărui melodie să o proiecteze cu hotărâre, ca pe un fulger sonor, spre zenit, spre astre, unde să ducă pe coardele gravitaţiei solia artei sunetelor, arta cea mai de sus pe scara meşteşugurilor frumuseţii; iar acolo, sus, muzica suavă plecată din pântecele lui să se depună pe astre, pentru vecie, drept semn al unei tristeţi universale. Instrumentul, din lemn nobil de nuc, bogat decorat, era în acelaşi timp şi un incontestabil obiect de artă; claviatura era descoperită, ademenitoare în lumina ce îi scotea în evidenţă nobleţea clapelor de fildeş.

El se simţi ispitit de pian, invitat de acesta cu şoapte tainice, şi dădu să se aşeze pentru a cânta, într-o grabă copilărească, dar ea îl opri cu un gest cald. (....)

Doamna Mogoşanu se aşeză lângă el pe unul din fotoliile de salon. Urmă un moment de rememorare melancolică.

– Provin dintr-o familie boierească, care la începutul secolului al XIX-lea s-a mutat de la moşia din Romanaţi în Bucureşti. Casa în care ne aflăm acum este pe locul pe care a fost construită prima noastră casă, prin 1830. De atunci, familia mea a parcurs cu dârzenie drumurile, uneori aspre, alte dăţi tandre, deschise, nesfârşite, neaăteptate, ale vieţii…

Urmă o pauză adâncă, înlăcrimată, pe care el o respectă. Curiozitatea lui era însă nesăţioasă.

– Ei bine, continuă ea, în una din zilele petrecute de Liszt la Bucureşti, mai exact, pe 27 decembrie 1846, la invitaţia unui strămoş al meu, Alexandru Mogoşanu, în casa care era pe acest loc, pianistul vrăjitor a dat un recital. Mulţi au spus atunci că Liszt a fost într-o formă mai bună decât atunci când a cântat la Sala Momolo, pentru domnitorul Gheorghe Bibescu. Se spune că au fost două lucruri care au făcut ca Liszt să strălucească în acel decembrie geros în casa Mogoşanu. Întâmplarea a făcut ca în casa familiei mele, graţie pasiunii pentru muzică a acestui strămoş al meu, Alexandru Mogoşanu, să se afle un pian marca Erard – pianul preferat al lui Liszt. Pianul, din lemn de nuc, fusese cumpărat la Paris şi era singurul pian Erard din micul şi modestul Bucureşti al acelor vremi. Liszt a fost impresionat când l-a văzut, socotindu-l o piesă deosebită; se pare că lui Liszt i-a plăcut în mod deosebit rezonanţa acestui pian, precum şi felul în care claviatura interacţiona cu mâinile lui. După cum poate ştiţi, anii de virtuozitate ai lui Liszt au fost intim legaţi de un pian Erard, pe care Liszt l-a purtat cu el în turneele sale europene, inclusiv la Bucureşti, în turneul lui din decembrie 1846 – ianuarie 1847. Perioadă în care Bucureştiul a fremătat la propriu.

Scoase un ziar vechi, cu litere chirilice, din care el nu înţelegea nimic.

– Iată ce scria ziarul Curierul Românesc, în cuvinte atât de frumoase, despre Liszt.

Îşi puse o pereche de ochelari vechi, cu rama fină, de aur, şi începu să citească cu un cert talent actoricesc: „Când a început a cânta cu acel foc, acea dulceaţă şi acea repeziciune, ce numai se pot închipui, iar nu şi a se descrie, toată adunarea se simţi deodată pătrunsă ca de un farmec şi rămase în extaz. Coardele gemând sub fulgerătoarele degete ale artistului, scoteau sunetele cele mai încântătoare şi reprezentau când o bandă îngrozitoare de război, când o orchestră melodioasă, când iarăşi lina şi răpitoarea cântare a îngerilor. Stăpân cu desăvârşire pe instrumentul său, înzestrat cu geniul cel mai înalt al cereştii armonii, Domnul Liszt, modulând la început cu un chip uşor tema ce luă, apoi învăpăindu-se de entuziasm, se uita cu totul pe sine, se părăsea în voia înfocatei sale imaginaţii, se rătăcea din frumuseţe în frumuseţe şi nemaiputând să se lupte cu focul ce-i cuprindea inima, năpustea instrumentul şi se sculă în mijlocul aplauzelor. A luat de temă două cântece româneşti şi le-a frământat cu variaţii atât de felurite şi de magice, încât persoanele ce erau de faţă, neştiind cu ce să-şi arate a lor mulţămire, murmurau cu sfială „un bravo” care se repetă în tot salonul. La 11 ceasuri din noapte s-a isprăvit această soaré care a lăsat suveniruri scumpe în inimile privitorilor şi admiraţia cea mai mare pentru rarul talent al Domnului Liszt.” (...)

Povestind, pe chipul ei se aşezase o melancolie radiantă, ceea ce întări impresia ca vârsta nu o amprentase. Continuă, citind pe chipul lui că ar muri fără să ştie deznodământul poveştii.

– În acea seară geroasă de decembrie, în stilul ce-l caracteriza, Liszt a fost de un avânt ieşit din comun; a cântat lucrări de Chopin, lucrări proprii pe teme maghiare, adaptări pentru clavir ale unor arii de operă italiană. La un moment dat, s-a întors spre sala arhiplină, a măsurat publicul din ochi, şi-a aşternut privirea peste o tânără din primul rând şi i-a cerut, cu cucerrnicia care îl caracteriza, o temă pentru improvizaţie. Pianistul sentimental prin excelenţă, care îngemăna atât de bine simţămintele cu muzica, îşi aşternuse ochii, previzibil, pe cea mai frumoasă femeie din sală. Nobila floare a aristocraţiei bucureştene, se spune, cucerită nu doar de clavirul lui Liszt, ci şi de fermecătorul bărbat din spatele magicianului, după clipe îndelungi de şovăială, i-ar fi spus „Faceţi o improvizaţie pe tema dragostei dintâi”. Se spune că Liszt şi-a întârziat privirea pe faţa ei tânără şi minunată, ca şi cum ar fi cules de pe ea inspiraţia, ca pe un polen eretic, apoi ar fi improvizat cel mai frumos cântec de dragoste alcătuit vreodată de un muzician. El îi înfierbântase deja gândurile şi îi topise inima... Acel memorabil şi nememorat cântec de dragoste a însoţit-o pe tânăra îndrăgostită de Liszt cel tânăr până în ziua în care... rămasă singură, cu gândurile îmbibate de farmecul lui Liszt, nemaiputând duce povara acelui dor otrăvit de despărţire, sigură că ar fi rămas pe viaţă nesimţitoare la farmecele altui bărbat, s-a dăruit, în cele din urmă, singură morţii, vădind că soarta nu lasă niciodată lucrurile neduse la capăt... Povestea spune că, deşi păruse un accident la călărie, în realitate, tânăra şi-a provocat moartea, alegând între o viaţă departe de bărbatul ei iubit şi o moarte înceată şi chinuitoare...

Nobila povestitoare nu îşi potrivea felul de a vorbi cu timpul în care trăia, păstrând autenticitatea spiritului ei atemporal. Limba pe care o folosea abunda în încântătoare podoabe poetice, aparent vetuste, dar fermecătoare peste masură.

Andrei Petrescu o privi cu ochi trişti. Deşi ea îi istorisise o poveste veche, el simţea că, de fapt, ea îi istorisea, cumva, viitorul.

– Ei bine, reluă amfitrioana, acel pian, acel trist pian, este... este chiar cel din faţa noastră… (...)

Simţindu-se tratat cu risipă de afecţiune, Andrei Petrescu se aşeză în faţa claviaturii, însufleţit subit de speranţă. Era la fel de emoţionat ca atunci când se aşezase prima dată în faţa unui pian; faptul că acele clape fuseseră atinse de Liszt, pianistul arhetipal, era pentru el visul visurilor. Se aşeză la pian cu un neaşteptat curaj de erou; remarcă imediat faptul că acum, spre deosebire de alte dăţi când se aşeza în faţa unei claviaturi nu se simţea încordat şi temător, ci calm şi fericit. Straniu, prăpastia din subterana-i sufletească, din labirinturile căreia se iscau demoni, spaime, nelinişti, angoasă, acum dispăru ca printr-un miracol, ca şi cum ar fi fost umplută cât ai clipi cu un soi de linişte vrăjită, plină, rotundă. Era limpede faptul că în viaţa lui se schimba registrul. Acum, în aceste clipe de graţie, în care simţea o certă plutire, era conştient de faptul că putea învinge orice temere, pentru că, de astă dată, pleca de la un fapt de o soliditate de necontestat -pianul lui Liszt. Înfiorat de o emoţie nouă, simţea că mâinile lui vor fi de data asta ascultătoare şi moi. Că se vor supune, devenind un instrument al Harului de care era brusc posedat. Dintr-o dată, pregătindu-se să atingă clapele, simţi o legătură deplină între mâinile, creierul şi sensibilitatea lui. Deveni un vers dintr-un poem scris acum milenii de un aed rătăcitor. Degetele lui vlăguite înviaseră; senzaţia îl copleşi. Totuşi, se adună înlăuntru. Alese Fantezia în Si de Scriabin, pe care de atâtea ori o ratase. Mâinile îi căzură pe claviatură precum pe un aluat gata de frământat; începu să cânte şi, pentru prima oară, după atâţia ani, se regăsi pe sine în ceea ce cânta. Se simţea ca o prelungire de carne, nervi, oase, spirit aprins de magie, o prelungire vrăjită a instrumentului din faţa lui, pianul însufleţit pe vremuri de pianistul pianiştilor, de propunerea unei tinere frumoase şi de iubirea imposibilă, care-i adusese acesteia sfârşitul, iubire aşezată la temelia legendei din care se hrănesc vremuri, copii, bărbaţi, femei, mode, cutume, prejudecăţi, fantome pregătite să intervină când e momentul în destinele unor aleşi să fie în faţă, mereu şi mereu în faţă, pentru a arde, pentru a fi dincolo de limită, pentru a dărui din comoara dăruită lor; el era acum unul dintre acei aleşi.

Pianul Erard îi permitea să descifreze înţelesurile profunde ale lucrării; se dezbără de neputinţa de a dibui sămânţa fecundă a acordurilor lui Scriabin. Pe măsură ce cânta, viaţa lui se transforma; senzaţia de magie era reală. O simţea în tot corpul ca pe o energie binefăcătoare şi, totodată, eliberatoare. Îşi recăpătase libertatea mâinilor, până atunci zăvorâte. Încheie lucrarea, stătu câteva clipe nemişcat, apoi izbucni în plâns. Visul de a cânta precum Liszt devenise o neaşteptată şi înspăimântătoare realitate. (...)

Muzica pianului Erard îl harpona spre ostrovul unei revelaţii. Regăsea timpul şi spaţiul propriei sale vieţi; îşi dădea seama că timpul este o legătură vie între sine însuşi şi realitate, că în lucruri există posibilitatea unei plenitudini, că trăise ca un orb, aproape". (Copyright Editura Rao)

Mirel Taloş (foto) s-a născut în 1973, la Zalău. Licenţiat în studii de filologie română şi hispanică la Universitatea Bucureşti (1992-1996), cu o teză despre Mario Vargas Llosa. • A debutat în literatură cu trei proze scurte în revista Conta, în 2012 (Uniformele blestemate, Vin tractoarele, Zsido Szappan). A mai publicat proză scurtă şi fragmente de roman în revistele România Literară, Contemporanul, Caiete Silvane, Convorbiri Literare, Luceafărul şi Literatorul. • Romanul Colecţionarul de nuduri (Editura RAO, 2018, prefaţă de Mircea Platon) a primit Premiul pentru volum de debut al Uniunii Scriitorilor din România, Premiul pentru volum de debut al Revistei Convorbiri Literare si Premiul pentru volum de debut al Revistei Contemporanul. • A mai publicat romanul Undeva în Transilvania (Editura RAO, 2019, prefaţă de Nicolae Breban), tradus în engleză şi spaniolă, adaptat la Teatrul Naţional Radiofonic. • A publicat scenariile de film Casa de pe fundul lacului (în volumul colectiv Utopia, Editura Eubeea, 2018) şi Forţa inocenţei (în volumul colectiv de scenarii de film Cartea cu scenarii, Editura Universitară, 2019). Este titular de rubrică la Revista Contemporanul.