A fost premieră naţională care a certificat atât preocuparea pentru modernitate mediatică, cât şi nivelul calitativ ridicat al seratelor potrivite pentru a fi transmise worldwide.

Atractiv şi antrenant

          Săptămâna trecută, spectacolul de dans „Kabaret”, subintitulat „Nostalgie în două părţi”, realizat în coproducţie cu Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi şi desfăşurat într-un foarte potrivit cadru intim, „Teatrul La Cub”, ne-a introdus în atmosfera de divertisment a unui bar de noapte german din epoca anilor '20 - '30. Într-o succesiune adesea bine legată, adesea surprinzătoare, neaşteptată, colajul a propus tablouri de program de cabaret susţinute de melodii celebre interpretate de Max Raabe, Paul Whiteman şi Marlene Dietrich, venite prin difuzoare şi mimate de actorii-dansatori. Muzică de gen, în ritmuri de tango, vals, blues, foxtrot, ländler, în ritmuri hawaiene sau africane, a fost ilustrată de o varietate de personaje, de la femei fatale la travestiţi, de la stripperi la chipuri groteşti, de la domni şi doamne elegante la arlechini, colombine, clovni. S-a dansat senzual şi frenetic, într-o coregrafie inventivă graţie Yvettei Bozsik (semnatară şi a regiei). Momentul cheie al spectacolului a fost dansul Beatricei Rancea, în rol de... dirijor care, cu muzicalitate şi mişcări ample, unduitoare, a condus o „mini-orchestră” de mimi, pe un fragment din Simfonia a V-a de Ceaikovski.

A fost o seară originală, atractivă şi antrenantă, ce ar fi meritat o transmisie online. Meritul  a revenit actorilor Teatrului Naţional (Puşa Darie, Livia Iorga, Constantin Puşcaşu, Ionuţ Cornilă), balerinilor Operei (Pamela Tănasă, Manuela Giuverdea, Roxana Dorin, Kotomi Hoshino, Cristian Osoloş – oaspete din Bucureşti, Bogdan Tuluc, Dumitru Buzincu, Sergiu Cotorobai, Gheorghe Iftinca, Beatrice Rancea), dar şi asistenţilor coregrafi (Dorina şi Sergiu Cotorobai), asistentei de regie Anca Şerbănuţă, realizatori care întreţin în mod curent producţia originală a creatoarei maghiare Yvette Bozsik.

„Rigoletto”

În ziua următoare, la Sala Mare a Teatrului Naţional, s-a prezentat „Rigoletto” de Verdi, o producţie mai veche semnată de Cristian Mihăilescu (regia) şi Viorica Perju (scenografia).

L-am revăzut cu bucurie, în rolul Ducelui de Mantua, pe tenorul Călin Brătescu, aflat într-un moment de vârf al carierei, cu prezenţe pe mari scene ca Opéra Bastille sau Deutsche Oper Berlin. Motivaţiile vin de la primul sunet, de la primul desen melodic. Vocea lui Brătescu a căpătat o consistenţă care îi învăluie timbralitatea frumoasă, caldă, generoasă şi îi îmbracă întregul ambitus, foarte omogenizat. Simte cu putere sensurile frazelor muzicale, pe care le redă cu punctări potrivite, corespondente marii tradiţii italiane de interpretare. Este foarte limpede că abordarea rolurilor spinte îi este acum la îndemână şi, dacă mă gândesc la teatrele amintite, roluri complexe ca Enzo din „Gioconda” de Ponchielli sau Cavaradossi din „Tosca” de Puccini i se potrivesc de minune. Pe de altă parte, impulsul eroic al unor asemenea partituri îşi pune amprenta asupra spiritului Ducelui de Mantua, aşa încât finalul acut al baladei „Questa o quella” pare prea vehement, în adresarea „È il sol dell’anima, la vita è amore” nu se întrezăreşte dulceaţa declaraţiei către îndrăgostita Gilda şi chiar celebra arie „La donna è mobile” are o retorică neexpansivă. În schimb, Brătescu pigmentează cu nuanţe multe pasaje şi mă refer îndeosebi la splendide filaje pe note aparţinând zonelor înalte ale portativului, în duetul cu Gilda („... sarò per te...”), în aria „Parmi veder le lagrime” („... non invidiò per te!”) sau în „La donna è mobile” (strofa a doua). Acutele sună bogat şi potenţează armonicele pe care glasul tenorului le posedă din plin.

Aflată în mijlocul unui tur de forţă al debuturilor, soprana Cristina Grigoraş a fost Gilda, pentru prima oară în carieră. Sigur că emoţiile au fost prezente dar mi s-au părut stăpânite în bună măsură. Cu prezenţă scenică agreabilă, sensibilă, tânăra artistă a cântat cu aplomb, profitând de muzicalitatea care o caracterizează, conştientă fiind că vocalitatea rolului îi corespunde întru totul. Cu glasul ei  strălucitor şi derulând o frazare inteligentă (se vede că studiul a fost serios), a expus luminos aria „Caro nome”. Bine a făcut că a renunţat, cel puţin la spectacolul de debut, la dificilul pasaj supraacut intrat în tradiţie, oferind o versiune mai comodă (cântăreţe redutabile procedează identic), după cum rău a făcut că s-a ambiţionat să emită Re bemol-ul final al duetului cu Ducele, încheiat mai problematic, în condiţiile în care nici partenerul nu a reuşit performanţa. În fond, era vorba despre o notă neînscrisă în partitură, la fel ca şi cea care încheie duetul „Sì, vendetta!” cu Rigoletto. Sunt sunete pe care Cristina Grigoraş le posedă, a dovedit-o de atâtea ori în ţesături vocale de altă factură, aşa că siguranţa va veni odată cu înfrângerea emoţiilor. Buna şi solida articulare din aria „Tutte le feste” şi amintitul duet a anunţat viitoare dezvoltări. Deocamdată, important este ca soprana să reia rolul în perioada următoare, oriunde, pentru consolidări şi rodaj.

Personajul titular a revenit baritonului Oleg Ionese, un corifeu al sunetelor acute, puternice, dominatoare, masive, spectaculoase. Admiraţia mea se opreşte aici, întrucât latura lirică, emoţională a lui Rigoletto a rămas doar la nivelul intenţiilor, neputând fi exprimată în mod potrivit prin moliciuni de glas sau cânt în mezzavoce. Deficienţe de intonaţie în registrele mediu şi grav s-au insinuat pe alocuri.

Provocatoare şi sexy, aşa cum cere rolul Maddalena, a fost mezzosoprana Florentina Onică, artistă cu cânt şi glas frumos colorat, din păcate lăsat de multe ori în umbra sonorităţilor orchestrale.

O voce promiţătoare ca timbru am remarcat la basul Teodor Busnea (Sparafucile), proaspăt absolvent şi actual masterand al Universităţii de Arte „George Enescu” din Iaşi, la clasa prof. univ. dr. Corneliu Solovăstru, deci cu bune premise pentru a deveni un artist de calibru.

Distribuţia i-a mai cuprins pe Daniel Mateianu (foarte bun în Monterone), Eduard Sveatchevici (Marullo cu o intrare în scenă atât de verist rostită „Gran nuova! gran nuova! încât... m-am speriat), Andrei Apreotesei (Borsa), Lucian Dolhăscu şi Alina Bârlescu (debuturi în micile roluri Contele şi Contesa Ceprano), Victor Zaharia şi Andreea Chinez (voci sonore în episodicele personaje Uşierul şi Pajul) şi, nu în ultimul rând, pe Marinela Nicola, Giovanna cu glas de lux. În fond, şi o doică poate fi tânără şi prezentabilă.

După un început în care primele măsuri „Allegro con brio” ale Introducerii la primul act au trebuit să fie repetate din cauza nesiguranţei din fosă (!), spectacolul s-a derulat în bune condiţiuni. Şeful de orchestră braşovean Traian Ichim a arătat că este un dirijor analitic (nuanţat au cântat instrumentiştii acel „Agitato assai” ce prefaţează recitativul şi aria Ducelui „Parmi veder le lagrime”), alert şi dedicat urmăririi cântăreţilor.

Articolul a fost publicat anterior în Cronica muzicală on-line.