În mod ironic, „Casa construită de Jack“, film intrat de astăzi pe ecrane, distribuit de Independenţa Film, ar putea ţine loc de cel de-al treilea volet al trilogiei „U.S.A.“, niciodată realizat (primele fuseseră „Dogville“ şi „Manderlay“). „Washington“ trebuia să se intituleze acela, ceea ce în epoca noastră, trumpistă şi post-instalarea lui Trump la Casa Albă, sună cu totul altfel, dă fiori reci pe şira spinării.

„La Wahington, la Washington“

După relativul eşec cu „Manderlay“, von Trier a pus deoparte sau la congelat proiectul, lansându-se în aventura unor aşa-zise „filme de gen“, din care au mai rezultat câteva capodopere marca LvT: „Antichrist“ (un aşa-zis horror, în orice caz unul „metafizic“), „Melancholia“ (un aşa-zis SF apocaliptic), „Nymphomaniac“ (un aşa-zis film porno), iar acum acest „HTJB“, marketat ca un film despre un criminal în serie (iniţial regizorul îl dorea, a lansat proiectul ca serial TV), vom vedea despre ce şi ce fel de criminal.

Aşadar, între timp danezului i-a venit ideea acestui film despre un serial killer, care nu numai că, cum spuneam, ţine loc de „Wahington“ – pentru că este (şi) o meditaţie despre natura sexual-volitivă, sangvinară, „psihotică“ a puterii politice –, ci şi, deşi nu este – nici pe departe – cel mai bun al film al său (cred totuşi că realizarea basic, la limita implicării auctoriale, cel puţin până aproape de partea finală, este o opţiune deliberată a autorului), este un summum, reuneşte câteva dintre temele şi obsesiile care-l bântuie de ani buni.

„Amerika“, de la Kafka citire

De ce „U.S.A.”, de ce America, de ce „Amerika“, cum spunea scriitorul praghez? Acţiunea (se poate spune şi aşa) este plasată în America anilor ’70, epocă istorică în care aceşti criminali în serie au înflorit, proliferat în acele locuri (vezi „Zodiac“ al lui Fincher, „Vara lui Sam“ şi multe alte filme de referinţă). Dar nu numai asta, ci şi faptul că privirea regizorului danez dovedeşte o deosebită incisivitate la adresa eroului său şi al întregului context cultural care-l generează (sigur, de-aici universalizând, generalizând la întreaga specie umană, cum se proceda şi-n „Dogville“ şi „Manderlay“). Este acea privire exterioară de geniu, care i-a permis lui von Trier să descrie, să disece America precum nimeni altul, deşi nu a pus niciodată piciorul acolo.



„America, America“ (Kazan), suntem de fapt noi, pentru că nu numai că fiecare îşi doreşte să ajungă acolo, dar SUA sunt şi în avangarda umanităţii, reprezintă viitorul, statul cel mai avansat, în jurul căruia se execută unificarea (cel puţin culturală) a lumii, globalizarea acesteia. În fine, sunt anii ’70, iar regizorul le aduce astfel încă un discret omagiu (precum şi în alte filme ale sale); de exemplu, unul dintre leitmotivele muzicale ale filmului este piesa „Fame“, a lui David Bowie (ne amintim că fiecare dintre capitolele lui „Breaking the Waves“ era deschis de câte o piesă clasică rock, lansată tot în acei ani ’70).

Cele cinci „incidente“, plus un „epilog“

Eroul principal, Jack (doar Jack – aluzie la Jack the Ripper?), este interpretat de Matt Dillon (foto), într-unul dintre cele mai spectaculoase revival-uri actoriceşti din ultima vreme. Contrapartea sa, Mr. Verge – cu care se află într-un permanent dialog dus în off, mai întâi în mintea sa (sau post factum, în drumul spre Iad), apoi Verge face onoarea să (ne-)apară „în carne şi oase“ –, nu este interpretat, cum ne-am fi putut aştepta, de Udo Kier (actor fetiş al regizorului), ci de alt actor german, Bruno Ganz, vom vedea de ce.



O altă prezenţă (scurtă, dar) importantă este cea a Umei Thurman (foto sus) (a mai apărut la von Trier în „Nymphomaniac“, unde era „doamna H“), în secvenţa introductivă, cea care declanşează nebunia ucigaşă, sangvinară a eroului. Jack îşi povesteşte (credem mai întâi că nouă, dar de fapt lui Verge) traiectoria sângeroasă, cariera de criminal, în vreo cinci „incidente“, le spune el (dar de fapt sunt mai multe). Urmează spectaculosul „epilog“, cu „Katabasis“, coborârea în Infern. Dar să le luăm pe rând.

„Paradoxul dalinian“

Jack (evident, un criminal în serie simbolic, care nu este real sau inspirat din vreunul real; mai degrabă o proiecţie a autorului, a ego-ului său, aşa cum el însuşi recunoaşte) nu este un criminal în serie obişnuit, un serial killer de genul celor care împânzeau filmele menţionate mai sus. Nu, nu, el are teorii, îşi explică şi are justificări pentru orice fapt sau mic gest pe care-l face, şi-l pisează cu asta, atât pe Verge, cât şi pe spectator, cea mai mare parte a filmului. Nici asta n-ar fi ceva nou, numai că „teoriile“ lui Jack sunt de o neaşteptată luciditate şi coerenţă, expresie a unui spirit mai curând analitic, decât ale clasicului schizofrenic incoerent, cu alternanţe de nebunie şi normalitate.

Dacă ar fi să ducem paralela mai departe, Jack face crime aşa cum Lars von Trier face filme, sau viceversa („Singura diferenţă dintre mine şi un nebun este că eu nu sunt nebun“, suna paradoxul dalinian). „Eşti primul psihopat care recunoaşte că este psihopat, de obicei nici unul dintre ei nu o face“, spune contrariat Verge pe la începutul filmului. Da, pentru că personajul nici nu este psihopat. „Marchizul de Sade nu era nebun. Era periculos, dar nu nebun“, spunea cineva despre „divinul marchiz“, iar acest dicton i se aplică şi lui Jack. Jack al lui Dillon/von Trier nu este nebun, dar este periculos.

De la nemuritorul „divin marchiz“

La o lectură mai atentă, însă, toate teoriile lui Jack, recte Lars von Trier, nu sunt nimic nou „sub soare“. Ele sunt locuri comune în filozofia sadiană a secolului al XVIII-lea, secolul excesului şi al libertinajului prin excelenţă. Textele Marchizului de Sade („Justine“) abundă în astfel de teorii „à rebours“, prin care personajele încearcă justificarea libertinajului (extinzând cât putem de mult termenul) fără limite. De-aici aparentul (şi insuportabilul, pentru că de-asta iese lumea din sală, nu pentru că filmul ar fi prea „grafic“) cinism cu care Jack li se adresează victimelor sale. Ar putea-o face, în locul său, oricare dintre art-istocraţii sceleraţi din „Justine“, „Juliette“, „Filozofia în budoar“ sau „Cele 120 de zile ale Sodomei“.

„Crima (viciul) ca operă de artă“? Este un loc comun în filozofia şi arta subterane, post-rococo şi anti-Lumini, ale secolului al XVIII-lea (Valmont al lui Laclos, Sade, Restif de la Bretonne). Este şi visul oricărui dictator (vezi teoria dictatorilor şi a „icon“-urilor culturale făcută de Jack/LvT), iar regizorul ilustrează monologurile lui Jack cu fotografii şi imagini de arhivă ale acestora, dar şi cu secvenţe din propriile filme! Înţelegem acum mai bine fascinaţia mărturisită de Lars von Trier la Cannes 2011 pentru nazism, pentru retorica şi aspectul de interfaţă ale acestuia cel puţin. Hitler, Stalin, Mao, Pol Pot, Idi Amin et al. nu sunt în esenţă diferiţi de tenebrosul Jack (demersul îl aminteşte pe cel al lui Chaplin din „Monsieur Verdoux“).



„The road to Hell“

Mai există un nume pentru atitudinea profesată de Jack şi de autorul său, iar Lars von Trier îl ştie prea bine: nihilism (pentru Sade, Calea nu este importantă, ci faptul că toate fiinţele vii mor, carnea, celulele se descompun; astfel, tortura şi viciul devin „naturale“, instrumente ale inevitabilului), şi aici intrăm în dimensiunea filosofică, chiar metafizică a filmului. „Chaos reigns“, „Earth is Evil“, nu altceva a încercat Lars von Trier să ne spună până acum.

Toate bune şi frumoase, dar în felul acesta Jack nu face decât să-şi „paveze“ drumul spre iad. Verge se dovedeşte a fi Vergiliu, poetul roman autor al „Eneidei“ şi călăuză a lui Dante în periplul său prin Infern, şi va fi şi „călăuza“ (mai exact, „îl livrează“) spre Acolo a lui Jack. Înţelegem acum de ce Kier nu l-a putut interpreta pe Verge: el este un interpret predilect al Diavolului (nu numai la danez), or poetul latin este la opus, este tot ce poate fi mai diferit. Între Vergiliu şi Jack nu există înţelegere, nu poate exista cale de comunicare: iraţionalul profesat de inginerul-arhitect amator american nu se poate împăca cu serenitatea poetului, expresie a idealului clasic, a spiritului raţional (Castalia goetheeană este adusă şi ea în discuţie). (Culmea este că Ganz l-a interpretat, totuşi, chiar pe Hitler, unul dintre „caii de bătaie“ preferaţi ai danezului, în filmul „Der Untergang“, din 2004.)

„Vestea cea bună“

În partea finală, „Katabasis“, Lars von Trier are curajul să filmeze şi să ne arate Iadul, Infernul, as it is (genialitatea nu constă doar în schimbarea tehnică, vizuală, de registru, care salvează stilistic filmul, ci şi în conţinutul propriu-zis al meditaţiei). Ba chiar şi Raiul, denumit şi reprezentat drept „Câmpiile Elizee“ (amestecul de constructe creştine şi clasic-antice este o constantă a filmului şi a delirului lui Jack; modul de expunere al teoriilor acestuia aminteşte de cel al lui Seligman din „Nymphomaniac“, cu diferenţa că acela nu omora oameni), numai că acesta este unul personal şi este, fireşte... gol.

După ştiinţa mea, un singur cineast a mai avut curajul să reprezinte Infernul natur, „la scara unu la unu“: Pasolini, într-o scurtă secvenţă din finalul „Povestirilor din Canterbury“ (parc-a mai făcut-o, tot pe scurt, şi Woody Allen, dar într-o cheie comică); Paradisul, fiind mai soft, abundă în filme („What Dreams May Come“) şi texte comice (M. Twain, Topîrceanu, J. Barnes). Dacă la Pasolini însă era o prezentare a Iadului tale quale, conform relatărilor biblice şi danteşti (chinuri, torturi etc.), la von Trier avem de-a face cu un Iad simbolic, îngheţat ca o abstracţiune – de-aici şi deja celebrul cadru după „Pluta lui Dante“ a lui Delacroix. Chiar şi focul Gheenei, care-l înghite până la urmă pe protagonist, conţine Lumina, conform principiului negativului fotografic, enunţat anterior; filmul se încheie astfel într-un alb orbitor. Este bine însă că cineva ne reaminteşte de existenţa unor astfel de lucruri, unor abstracţii metafizice, în momentul (istoric) în care nimeni nu mai crede în aşa ceva.

Citeşte şi:

„Poveşti morale“ – cronica la filmul „Nymphomaniac“ (2014) al lui Lars von Trier

„CTP, umanitatea şi „arderea de tot”“ – despre filmul „Melancholia“ (2011) al lui Lars von Trier

Despre „mântuirea prin femei“ la Lars von Trier

„Manifest anarhist“, inspirat de „Idioţii“ lui Lars von Trier

Nu ar trebui să ne temem de Jack din exterior, ci de cel din interior