Magda Cârneci: Încrederea mea în tineri priveşte nu doar scriitorii ci are un caracter mai general, despre care voi vorbi la urmă. Cum ştiţi, orice generaţie literară debutantă vrea să-şi sublinieze diferenţa de cea care o precede, prin gesturi de separare, conflict, negare sau ruptură, în efortul de a-şi defini cît mai precis noutatea, originalitatea presupusă, şi de a ocupa cît mai repede, dacă se poate, scena publică. Există un element instinctiv şi unul deliberat în această postură mai mult sau mai puţin normală, mai mult sau mai puţin agresivă. Deşi sînt o fire care evită conflictul şi caută armonia, pot înţelege inevitabilul acestei reactivităţi juvenile care e o formă de a-ţi găsi şi afirma identitatea. De altfel, am avut şi eu momente de radicalism estetic în articole „de direcţie” publicate în revistele studenţeşti de la începutul anilor ‘80.

Cum se ştie deja, optzecismul s-a opus teoretic şi stilistic mai ales generaţiei ‘60, considerată prea oficializată şi total acceptată, integrată de puterea comunistă la începutul anilor ‘80. Între altele, îmi amintesc de negaţia furioasă împotriva lui Nichita Stănescu, pe care şi noi îl adoram ca om, ca personaj, dar pe care îl negam virulent ca poet şi efigie naţională. Personal, am scris chiar un poem contra lui în volumul meu de debut Hipermateria din 1980. Ulterior mi-am reconsiderat poziţia şi am recunoscut în Nichita un mare poet, nu doar la nivelul dicţiunii poetice ci şi la cel al gîndirii metafizice despre poezie. Dar mulţi dintre congenerii mei au rămas pe vechea poziţie...

Însă optzecismul s-a opus mai ales promoţiei literare imediat precedente, cea a anilor ‘70, pe care a considerat-o ca prea cuminte continuînd modernismul clasicizat al anilor ‘60. Şi aici, tinerii optzecişti au fost nedrepţi, există poeţi excelenţi în această promoţie literară mai discretă dar şi mai rafinată, care şi-a confirmat vîrfurile cu o anumită lentoare, o anumită întîrziere recuperată abia în anii ‘90 şi 2000. Considerîndu-se o generaţie care aduce o ruptură, o schimbare de paradigmă culturală, optzecismul şi-a căutat predecesorii, „strămoşii totemici”, mai degrabă într-o altă generaţie radicală, cea a avangardismului interbelic, cu care are destule afinităţi de sensibilitate estetică şi de atitudine teoretică.

Accept deci şi radicalismul de principiu al promoţiilor care au venit după optzecism, cu observaţia că înclin să fiu de acord cu teoria lui Ion Bogdan Lefter cum că în ultimii 30 de ani s-a manifestat de fapt o singură generaţie literară dpdv al premiselor estetice şi al stilismului cultural, generaţie feliată în 3 promoţii distincte. Din acest punct de vedere, mi se pare că tinerii scriitori ai anilor ‘90 au preluat cam mecanic reţeta de succes a optzeciştilor, permutînd formulele acestora, adîncindu-le, fără a aduce o noutate reală de limbaj şi viziune. Iar poeţii douămiişti au dus pînă la extrem o anumită direcţie cotidianistă din programul estetic optzecist, făcîndu-l să cadă, în opinia mea, într-un mizerabilism derizoriu. Chiar dacă au adus un aer proaspăt în poezie prin integrarea elementelor banale ale vieţii de zi cu zi, pe urmele modelului american, optzeciştii au ştiut să menţină un echilibru necesar între elementele vitale şi cele estetice, între ingredientele realist-brutale şi cele intertextual-rafinat-culturale ale textului, fără a pierde nici radicalismul, nici sinceritatea şi nici dimensiunea profundă a dicţiunii, zicerii, mesajului. Mi se pare că într-o parte a poeziei douămiiste se ajunge la „trash”, la gradul cel mai de jos al banalităţii şi vulgarităţii, ceea ce devine extrem de plictisitor – şi de fapt aliterar, antiliterar, nonliterar. Uneori, cînd citesc unele volume de poezie douămiistă de un nihilism irespirabil, îmi vine să scriu manifeste fulminante împotriva reducerii omului la funcţiile lui digestive, maladive, sexuale, excretoare, ca să le aduc aminte tinerilor poeţi de azi că poezia înseamnă şi amplificare a fiinţei, dilatare a cuprinderii senzoriale a lumii, intensificare emoţională în sus nu în josul trăirii, „viziune şi rugă” cum spunea Dylan Thomas.

Versiunea integrală, pe LiterNet