Există o stea locală a artei lirice, şi aceasta este basul Sorin Drăniceanu; o excelentă voce liric-dramatică, cea care acoperă registre extinse ale expresiei; ...dată fiind comunicarea generoasă îmbogăţită de subtilităţi timbrale de mare rafinament, de o dicţiune bine pusă la punct; ...aşa cum o demonstrează marea arie a regelui Spaniei, Filip al II-lea. Ştie să construiască figura monarhului bigot, însingurat, lipsit de iubirea reginei, sprijinit de o manieră condiţionată de marele inchizitor; ...în seara premierei acest rol a fost susţinut eficient de basul gerogian Kakhaber Shavidze, rol conceput de regie drept un ofiţer al serviciilor de informaţii ale unui stat totalitar de sfârşit de secol XX. De altfel întreaga scenă a dialogului, a relaţiei celor două presonaje a fost admirabil construită cu concursul tânărului regizor Rareş Zaharia.

Sincer vorbind, în lumea actuală a operei Don Carlo trăieşte dată fiind imaginaţia, inspiraţia melodică absolut seducătoare a geniului verdian; ...şi mai puţin în baza elucubraţiilor complicatei acţiuni dramatice elaborare de libretiştii francezi, ulterior de traducătorii italieni, în baza dramei lui Friedrich Schiller. Ficţiunea şi datele istorice reale formează aici un mixtum compositum pe care renunţi să-l descurci, să-l înţelegi, atunci când eşti acaparat de farmecul liniei melodice verdiene, de frumuseţe vocilor. Îţi pot rămâne în minte mult timp după terminarea spectacolului. Ajuns pe culmile gloriei, Verdi răspunde solcitărilor operei pariziene şi compune un spectacol în genul  Grand Opera. Şi a reuşit! Căsătorii aranjate, iubiri destrămate, prietenii consolidate, aspiraţii înalte, constrângeri aberante, absolutism strivitor, sufocant...; constituie un complex dramatic stufos pe care muzica genialului italian îl detaliază de la nivelul intimităţilor revelate în spaţiul melodic şi până la scenele de gen în parte convenţionale, în parte justificate. Este perioada maturităţii creatoare, artistice şi intelectuale. Verdi înţelege importanţa apropierii sale de marile capodopere ale genului dramatic, de creaţiile lui Schiller, ale lui Shakespeare.

Başii Sorin Drăniceanu si Kakhaber Shavidze FOTO Opera Naţională Craiova

Don Carlo este o lucrare de largă extindere, cinci acte pe parcursul a aproximativ patru ore de muzică! O variantă prescurtată, folosită deseori în teatrele muzicale, exclude primul act petrecut în pădurea Fontainebleu, lângă Paris, scenă ce conţine sâmburele dramatic al acţiunii; dar care este, poate, mai puţin spectaculoasă. La Opera craioveană a fost aleasă această variantă completă.

În mod firesc pentru un teatru muzical ce dispune de mijloace relativ limitate dar de aspiraţii mari, multe dintre roluri au fost distribuite unor cântăreţi originari din România dar care activeză în teatre lirice din întreaga Europă, de asemenea unor invitaţi sosiţi din Serbia, Republica Cehă, din Federaţia Rusă, din Georgia, din Germania, de asemenea din Bucureşti, din Cluj; evident, artiştilor din Craiova.

În rolul atât de ofertant al lui Rodrigo, prietenul prinţului moştenitor, Carlo, baritonul Şerban Vasile construieşte personajul tânărului revoluţionar cu aspiraţii înalte; dispune de o voce lirică de generoasă expresie, o voce atent condusă, bine stăpânită; inclusiv pe parcursul celebrului duet susţinut în compania tenorului Hector Lopez, artist de bun renume, deţinător al rolului titular; dispune de o robusteţe a cântului ce sprijină acute tenorale poate mai puţin strălucitoare dar sigure. In rolul reginei, o captivantă evoluţie muzical dramatică a oferit soprana Karina Flores din Rusia, un rol extins de soprană lirico-spintă de bună anvergură, un excurs sinuos în planul construcţiei dramatice, rol excelent întreţinut pe parcursul întregului spectacol.

Eboli, doamna de companie care îşi trădează suverana, este amintită în mod special datorită celebrei sale arii. Rolul, complicat şi schematic construit de libretişti, a fost realizat de mezzo-soprana Ramona Zaharia; dezvoltă o excelentă susţinere vocală; dar compoziţia de rol a domniei sale aminteşte mai mult de Carmencita din opera lui Bizet.

Evoluţii muzical-dramatice valabile au oferit Vladislav Popov, Noemi Modra, Florin Ormenişan, Marian Dăbuleanu.

Este îmbucurător de observat faptul că un spectacol local de o asemenea anvergură a fost încredinţat unui regizor tânăr; Rareş Zaharia urcă treptele profesionale ale unui gen cu totul specific cum este spectacolul muzical-dramatic; care nu este nici concert costumat şi nici nu dispune de mijloacele teatrului propriu-zis. A căuta, a găsi teatralitatea frazei muzicale cântate vocal sau în orchestră, reprezintă un act artistic de mare supleţe profesională. In acest sens, actele IV şi V ale operei au fost remarcabile. Prin simplitatea traiectelor mişcării scenice, prin accentele imprimate raporturilor dintre caractere. Prin construcţia de ansamblu.

Ramona Zaharia FOTO Opera Română Craiova

Momente dintre cele mai dificile pentru regizorul de operă în general, le reprezintă mişcarea scenică a maselor compacte ale coriştilor, ale balerinilor. Este complicat de găsit soluţii iar imaginaţia autorului e pusă la grea încercare. In ce priveşte concepţia asupra costumului s-a optat pentru formula larg răspândită în zilele noastre a unui pluri-stilism. Alegerea poate fi pregnant sugestivă cu trimitere la percepţia imediată a spectatorului actual. Greu de imaginat, totuşi, felul în care un costum casual de mijloc de secol XX poate sugera eleganţa vestimentaţiei, conduita personajelor de la curtea regală de la mânăstirea-palat de la Escurial.

Dirijorului italian Walter Attanasi i-a revenit dificila misiune de a concilia atitudinea riguroasă - în vis-a-vis-urile sale profesionale cu colectivul orchestral - cu flexibilitatea atât de utilă privind urmărirea, susţinerea evoluţiei vocilor soliste. Acţiunea concert-maestrului, a violonistului Dan Bozgan, devine esenţială. Inclusiv corul, condus de maestrul Bogdan Botezatu, îşi poate îmbunătăţi calitatea emisiei, ducţiunea, omogenitatea timbrală; felul în care sunt organizate repetiţiile poate aduce în continuare rezultate remarcabile. Imagini inspirate, cele luminoase, ale scenografiei a adus Barbara del Piano; luminile orientate spre un clar-obscur au urmărit concepţia regizorală, declarată.

Ne aducem aminte, cu exact cinci decenii în urmă, la Opera bucureşteană această complicată lucrare verdiană a fost montată pentru prima oară în versiune completă; marile roluri au fost încredinţate unor personalităţi fabuloase ale primei noastre scene lirice; …Nicolae Florei, Nicolae Herlea, Elena Cernei, Cornel Stavru, Elena Dima, Vasile Moldoveanu, Ileana Cotrubaş… Un an mai tarziu, în cadrul Festivalului Enescu, spectacolul a fost dirijat în variantă de patru acte, de marele Alberto Erede.

Şi atunci ca şi acum n-am încercat a înţelege toate meandrele acţiunii. Melodia verdiană rămâne regina operei!