Viitorul României în Europa: câteva concluzii în pragul Preşedinţiei şi un mic îndrumar

În cele ce urmează voi prezenta câteva concluzii personale asupra contextului în care au avut loc ultimele turbulenţe rezultate din intrarea României în contrasens cu Bruxelles-ul, precum şi asupra felului în care putem ieşi din această postură extrem de periculoasă.

Au fost câteva săptămâni de mari turbulenţe pentru România în raport cu partenerii europeni. Consecinţele ultimelor evoluţii asupra poziţiei noastre în Europa nu trebuie subestimate: ele se vor resimţi mult timp de acum încolo. Avem acum ştanţată mai adânc ca niciodată eticheta de stat corupt şi disfuncţional. Asta în momentul Centenarului şi la o lună de la preluarea Preşedinţiei Consiliului UE. În acelaşi timp, nu trebuie să uităm că România se află în ochiul unei furtuni geopolitice perfecte. Contextul extern ne obligă la maxima prudenţă în gestionarea războiului nostru domestic. Pe scurt, dacă nu ne punem acum casa în ordine, riscăm să ne plasăm singuri într-o poziţie extrem de vulnerabilă. 

O veste bună şi o veste proastă

Vestea proastă este că riscăm să cădem într-o zonă gri: la periferia unei Europe din ce în ce mai puţin dispusă să aloce timp, energie şi resurse Estului şi în mijlocul unui regim de securitate internaţional în stare de flux, cu riscul unor garanţii mai fluide. Există indicii că România riscă să rămână „în spatele liniilor inamice”, dincolo de un „sovereignist belt” central european şi în proximitatea deloc reconfortantă a Federaţiei Ruse. Cu atât mai puţin reconfortantă cu cât există temerea că, în vremurile lui Trump, totul devine negociabil. Complexitatea situaţiei este sporită de două fenomene: tranziţia către un nou reprezentant al SUA la Bucureşti şi apusul erei Merkel. Doi vectori principali de raportare a României se schimbă şi nu este clar în ce direcţie. 

Vestea bună este că sursele populismului în România sunt diferite de variantele sale din Europa Centrală. Puseele suveraniste de la noi sunt a-ideologice, a-doctrinare. Nu avem factori structurali ancoraţi în mentalul colectiv care să ducă spre naţionalism — cum ar fi iredenta maghiară sau adânca întreprătrundere între conceptul de stat şi o identitate etnico-religioasă profund conservatoare în Polonia. La noi, delimitarea de Occident este o cale pragmatică prin care unii actori încearcă să limiteze sau să elimine condiţionalităţi externe considerate ca fiind abuzive.  

Un piedestal periculos

Dacă populismul este o boală, atunci ea nu poate fi vindecată decât dacă tratăm cauzele şi nu doar simptomele. Şi acest lucru înseamnă că un demers motivat pragmatic trebuie combătut cu mijloace pragmatice. 

Disponibilitatea la un dialog real, şi nu doar la unul al surzilor, este esenţială în acest sens. Intransigenţa, abordările bombastic-paternaliste, izolarea sau umilirea ţării în raport cu partenerii europeni vor avea un efect de bumerang, creând o problemă acolo unde aceasta (încă) nu există. Dacă până acum suveranismul şi naţionalismul au fost folosite doar ca instrumente într-un război cu altă miză, acum ele riscă să prindă rădăcini pe termen lung. 

De aceea, în raport cu România, indiferent cine ar fi la conducerea ţării, Bruxelles-ul ar fi înţelept să adopte un ton constructiv, pragmatic, care să ia în calcul sensibilităţile naţionale, unele dintre ele pe deplin justificate, în opinia mea. Mă refer aici, printre altele, la rezolvarea unor arierate cu potenţial care privesc intrarea în spaţiul Schengen şi extinderea MCV pentru a deveni un mecanism de monitorizare a corupţiei la nivel european. 

Mai presus de orice, nu trebuie uitat că există un singur glonţ de argint. Dacă îl tragi prea devreme, sau dacă ratezi ţinta, nu vei mai avea o a doua şansă. 

Un nou consens este obligatoriu

România are nevoie de un plan, aşa cum de altfel şi Europa are nevoie de un plan.  Dacă reculul României de azi este cauzat de faptul că, în trecutul recent, un plan bun a fost implementat în mod defectuos, atunci să fim siguri că nu vom putea stopa acest proces luptându-ne cu oameni. Într-un mediu fertil, doborârea unui lider nu rezolvă nimic, ba dimpotrivă creează premisele pentru apariţia unui vector şi mai periculos. Nu are sens să dau exemple. 

România are nevoie de un nou început, de o nouă gândire strategică, ÎMPREUNĂ cu Europa. Iar această gândire trebuie în mod obligatoriu să ia în calcul nevoia unui mai mare NATIONAL OWNERSHIP al proiectelor pe termen lung ale ţării, de un consens fundamental între forţele politice care să reflecte un mediu instituţional care priveşte spre acelaşi orizont. Nu luptând cu persoane, ci regândind acele proiecte care nu au reuşit, sau au reuşit doar parţial. 

Este nevoie de calm şi înţelepciune în România. Ultimii doi ani vor lăsa cicatrici adânci, iar războiul va mai dura. Dar adevăraţii patrioţi şi vizionari trebuie să se pregătească de pe acum pentru munca de reconstrucţie naţională. Să nu uităm că iliberalismul este o OPŢIUNE identitară. Românii nu vor opta pentru asta decât dacă elitele, dintr-un deficit de maturitate sau orbire generată de ură şi resentimente, nu le vor da de ales. 

Scurt îndrumar al ultimelor evoluţii în plan european

Despre obligativitatea recomandărilor MCV

Conform logicii Deciziei CCR 2/2012, acceptând clauza de salvgardare (între timp caducă) şi implicit MCV, România a acceptat ca general obligatorii toate prevederile subsecvente care ar fi urmat să fie prevăzute în documente fără caracter juridic cum sunt rapoartele tehnice de verificare, adoptate de experţi în absenţa unor proceduri de monitorizare democratice şi dincolo de orice proces de legiferare acceptat la nivel naţional şi european.

Poate fi o logică normală din punct de vedere juridic, dar mi se pare genul de logică din spatele contractelor cu sute de pagini pe care le semnăm cu băncile. Politic, pot să înţeleg că merită să duci la extremă argumentul pentru că joci totul pe miza răsturnării guvernului. Dar în entuziasmul impetuos alimentat de injecţiile cu testosteron administrate de Parlamentul European şi de Frans Timmermans nu ar strica să luăm în calcul că, mergând prea departe, plantăm seminţele unor mişcări anti-europene care ne vor bântui mult timp de acum încolo.

Despre oportunitatea comparaţiei dintre România şi Bulgaria 

Nu avem de ce să intrăm în războaie balcanice induse din extern. România, care va fi începând cu anul viitor al şaselea stat din UE ca pondere, nu are ce să caute în raportări limitativ-provinciale la vecini din regiune.

Aderarea la zona euro este un subiect total diferit de ridicarea MCV sau de Schengen. România, dacă dorea, putea fi deja în zona euro. Faptul că am amânat aderarea a fost o decizie strategică în fundamentarea căreia BNR a avut un rol foarte important.

Despre MCV şi Schengen

Amânarea aderării la zona Schengen a fost şi este o decizie pur politică în care statele din nordul Europei au avut un rol capital. România are dreptul, conform regulilor europene, de a accede la acest spaţiu încă din 2011.

Ridicarea MCV trebuia să aibă loc în 2012. România se târâse în coate ca să obţină acest lucru, cu toate acestea statele nordice au mai impus o amânare, doar pentru că puteau. Motivul pentru care ridicarea MCV a fost amânată sine die l-a constituit venirea la putere a guvernului Victor Ponta şi referendumul de suspendare a fostului preşedinte Traian Băsescu. Dacă Ponta era atunci ceea ce Dragnea este acum, Băsescu era pentru mulţi ceea ce Lazăr este astăzi, ba chiar mai mult decât atât. Cât de relative sunt lucrurile, nu-i aşa?

Problemele României au de a face în bună parte cu un deficit de încredere la nivel european. De fapt, în optica multor decidenţi UE persistă impresia conform căreia România a fost primită în Uniune prea devreme, fără să fie pregătită. Nu am putut schimba asta pentru că nu am reuşit să menţinem o coerenţă a dialogului la nivel înalt şi o consistenţă a agendei în raport cu partenerii europeni. Am oscilat între atitudinea de tip „stat de drepţi”, ţâfna adolescentină, reticenţa la dialog şi foarte rar au existat poziţii proprii, bine fundamentate şi învestite cu susţinere politică transpartinică.

Despre ultimul raport MCV al Comisiei Europene

Raportul MCV constituie un pas îndrăzneţ al Comisiei Europene în raport cu un stat membru. Este un gest fără precedent, asumat în mod neechivoc la cel mai înalt nivel, fapt făcut clar prin prezentarea acestuia chiar de către prim-vicepreşedintele Comisiei Europene, Frans Timmermans.

Este un pas îndrăzneţ pentru că cele opt recomandări suplimentare constituie elemente care pot duce la acuzaţii privind încălcarea principiului subsidiarităţii, ţinând cont că singura bază legală din Tratate (Art. 2 TEU) constituie un fundament destul de şubred pentru o acţiune atât de intruzivă a Comisiei.

Nu comentez oportunitatea măsurilor cerute de Comisia Europeană. Însă faptul că această instituţie vine cu o încercare de supra-legiferare, interferând în procesul legislativ de la nivel naţional, şi cerând explicit o anumită interpretare a legislaţiei interne (cum ar fi cea privind numirea şi revocarea procurorilor, unde e menţionat explicit că avizul CSM este unul consultativ) constituie elemente de natură a alimenta reacţii anti-europene şi de a determina acele mişcări centrifuge pe care nu ni le dorim. 

Pe scurt, Comisia Europeană, folosind un mecanism care din punctul meu de vedere este absolut desuet atâta timp cât în 11 ani de zile el nu a putut fi folosit ca un program pilot pentru monitorizarea şi evaluarea corupţiei la nivelul TUTUROR statelor membre, este în acest moment în pericol de a fi acuzată de depăşirea atribuţiilor (overstep, cum spun americanii), generând o dinamică nedorită şi contraproductivă.

În acelaşi timp, declaraţiile de astăzi arată şi un deficit clar de încredere între partea română şi instituţiile europene, fapt care constituie un semnal de alarmă de ambele părţi. Încrederea se construieşte în timp, o cântărire imparţială se hrăneşte printr-un flux proactiv de informaţii şi consultări de bună credinţă desfăşurate de-a lungul anilor, şi nu în pusee heirupiste.

Consider că se poate imputa astăzi Comisiei o tendinţă de a ascunde pe sub preş anumite aspecte negative privind modul în care a fost gândit şi executat procesul de monitorizare a dezvoltării statului de drept şi luptei anticorupţie în România, cu precădere în ceea ce priveşte aspecte cunoscute privind un deficit de independenţă al justiţiei prin raport la serviciile secrete, dar şi la o abordare stahanovistă a actului de justiţie şi lipsa unei gândiri holistice a combaterii corupţiei. Dar în egală măsură se poate imputa şi guvernelor succesive ale României că, fiecare în felul său a eşuat în a dezvolta un dialog onest şi tranşant cu Bruxelles-ul care să releve în mod real problemele ţării în ceea ce priveşte lupta anticorupţie şi consolidarea statului de drept.

Cu cât mai mult vom persista în procesul de negare, şi de o parte şi de alta, cu atât mai mult se vor agrava problemele României şi clivajele politice şi sociale. 

Despre Rezoluţia privind România Adoptată în Parlamentul European 

Rezoluţia care urmează să fie adoptată astăzi în Parlamentul European constituie un eşec al României, nu doar al majorităţii guvernamentale.

Aşa cum bine a remarcat un europarlamentar român din opoziţie, este absolut nedrept ca o astfel de declaraţie politică să vizeze România în ansamblu, devenind o ştampilă aplicată asupra întregii ţări.

România nu este o ţară neguvernabilă. Este o ţară cu problemele ei, cu nevrozele ei, cu clivajele ei. Dar refuz să cred că suntem un stat care nu îşi poate rezolva problemele în plan intern.

În mod normal, toate subiectele care fac obiectul propunerii de Rezoluţie a PE ar fi trebuit tranşate la nivel intern, în cadrul unui dialog între putere, opoziţie şi societate, cu o implicare activă a Preşedintelui în identificarea unui consens naţional.

Faptul că s-a ajuns ca o astfel de declaraţie să fie votată în Parlamentul European este o mare palmă pe obrazul întregii clase politice din România, care a demonstrat că este incapabilă să-şi gestioneze problemele şi a ajuns să le exporte într-un for democratic supranaţional aşa cum este Parlamentul European.

Bruxelles-ul nu este nici fratele cel mare, nici jandarmul care ne pune la punct, nici profesorul care ne trage de urechi. UE este doar un format strâns de cooperare cu alte ţări cu care se presupune că împărţim atât valori cât şi interese. Nu ştie nici Londra nici Parisul nici Berlinul mai bine decât noi care ne sunt problemele şi nevoile. Este inacceptabil pentru mine ca poziţiile cancelariilor occidentale să fie invocate ca supremă validare pentru punctele noastre de vedere şi ca surogat pentru lipsa de dialog şi superficialitatea cu care îmbrăţişăm adevăruri comode. Partenerii externi nu pot compensa lipsa noastră de substanţă.

În egală măsură trebuie spus, partenerii externi ai României nu sunt nici duşmanii României. O retorică naţionalist-suveranistă este împotriva intereselor României şi eludează adevărul simplu şi fundamental că rolul prietenilor nu este să aibă grijă de interesele tale dacă tu însuţi eşti dezinteresat sau incapabil să o faci.

Rezoluţia de azi va avea un impact durabil asupra statutului României în UE. Va însemna adâncirea unei ştampile ştanţate puternic pe fruntea noastră, de stat corupt şi incapabil să-şi gestioneze singur problemele. Va echivala cu amânarea pe termen nedefinit a aderării la Schengen şi a ridicării MCV. Va însemna că Preşedinţia Consiliului va fi exercitată cu capul plecat şi că vom purta în fiecare zi acest stigmat.

Azi este o zi neagră pentru întreaga România. Cine se bucură sau consideră că Rezoluţia de azi este doar o altă armă într-un război, ar trebui să nu uite că Ţara vine întotdeauna înaintea luptei politice.