Uniunea Scriitorilor şi (ne)prietenii ei

Organizaţia USR are drept scop principal să facă vizibilă o breaslă tot mai bătută de Dumnezeu. Şi să-i asigure un minim necesar supravieţuirii într-o economie de piaţă extrem de crudă.

Membri cu care Uniunea Scriitorilor din România se mândreşte: Mircea Cărtărescu, Augustin Buzura, autorul romanelor de succes „Orgolii“ şi „Refugii“  Ana Blandiana, una dintre cele mai importante poete ale Generaţiei ’60, Mircea Dinescu, poet şi disident, înainte de 1989.

O anchetă de tipul celei publicate în „Weekend Adevărul“ din 8-10 februarie trebuie să îndeplinească două condiţii: să răspundă unei aşteptări a cititorului ziarului şi să fie de bună-credinţă. Intitulată tendenţios „Kitsch şi impostură în Uniunea Scriitorilor“, ancheta de care e vorba nu îndeplineşte niciuna. Dovadă chiar titlul, care induce o idee neechivocă despre ceea ce autorii anchetei – Cristian Delcea şi Mihai Voinea – consideră definitoriu pentru organizaţia de breaslă a scriitorilor.

Ca să nu vorbesc de paginare: deasupra titlului, o imensă fotografie de la, probabil, un concurs de Miss, cu domnişoare numerotate în costum de baie. Legătura am făcut-o abia citind textul anchetei: prezentatorul concursului este Florin Silişteanu, „singurul membru al USR (n.r. – Uniunea Scriitorilor din România) fără Bacalaureat“, după cum se prezintă el însuşi. „Nu ne găsim în măsură (sic!) să-i contestăm valoarea de (sic!) poet“, mărturisesc inutil autorii anchetei. Dar să-l folosească pe „revoluţionarul“ din decembrie 1989, „care a încasat peste un miliard de lei vechi din indemnizaţii“, ajuns astăzi prezentator de concerte de manele în Trivale, ca emblemă pentru o anchetă despre USR, s-au găsit în măsură?

Atât deocamdată despre felul tendenţios al tratării subiectului. Cât despre rostul anchetei, despre aşteptările cititorului, nu sunt multe de spus. Autorii au făcut o scamatorie: au scos din mânecă o carte de care n-avea nimeni nevoie. Din păcate!

O discuţie despre USR şi, în general, despre Uniunile de Creatori din ANUC (n.r. − Alianţa Naţională a Uniunii de Creatori din România), de care Delcea şi Voinea nu par să fi auzit (problema lor fiind, aşa, pe nepusă masă, USR), ar fi mai necesară decât oricând. N-o face nimeni în mod serios, pentru că, în mod evident, condiţia scriitorului român contemporan nu interesează decât pe foarte puţini. Şi când o instituţie a statului găseşte de cuviinţă să susţină materialiceşte creaţia literară, aşa cum sunt susţinute dintotdeauna teatrele sau patrimoniul, un poet, cândva talentat, căinează demagogic USR de a fi „ajuns la mila guvernului“. „Poet, membru – încă – în USR“, îl recomandă respectuos autorii anchetei.

Să lămurim lucrurile: e vorba de Florin Iaru, care calomniază sistematic, de la o vreme, USR în „Caţavencii“, lăudându-se, când i se iveşte ocazia, că USR n-are altă treabă decât să-l dea pe el afară; nimeni n-a propus până acum o astfel de soluţie, pentru bunul motiv că Iaru este suspendat din USR, conform Statutului, pentru neplata, la fel de sistematică, din 1989, a cotizaţiei; între timp datornicul a fost patru ani vicepreşedinte al USR, când n-a dat pe la sediu decât ca să-şi încaseze indemnizaţia de conducere şi uitând, tot sistematic, să-şi plătească cotizaţia.

Dacă tot am pomenit de acest caz: scriitorii solicitaţi să răspundă la anchetă nu au nicio
calitate, profesională sau oficială, de a-şi da cu părerea. (Am fost, e drept, solicitat şi eu, ca preşedinte al USR: din ce am spus, a apărut cam jumătate; Delcea m-a prevenit, înainte de a-mi cere opinia, că ancheta e nefavorabilă USR; aşadar, el şi colegul lui îşi făcuseră deja o idee din ce aflaseră de la alţii).

Ancheta n-a contat nici măcar pe nemulţumiţii din USR sau din afara ei, oho, destui, cum e şi normal, ci pe scriitori care n-au nici cea mai banală informaţie despre ce face USR, ca Florin Lăzărescu, – „eu nu am nevoie de certificate de la USR“, care „mă amuză“, „e ceva à la Caragiale“, „funcţionează în bunul spirit românesc al formelor fără fond“. Bănuiesc ce ar avea de spus despre acest fel de cinism puţoiesc cele câteva sute de membri ai USR care trăiesc din suplimentul de pensie şi din ajutoare.

Statutul şi rostul Uniunii Scriitorilor

Să mă refer acum la rostul USR în viaţa literară a României de astăzi. Autorii anchetei puteau citi Statutul. Şi-ar fi scutit cititorii de informaţii tendenţioase sau greşite. N-ar fi lăsat impresia că scriitorii, membri ai USR, sunt nişte profitori. Nici că USR e o formă fără fond. Şi, dacă tot au consultat Legea nr. 8/ 2006, să nu vorbească de discriminare: nicio reglementare nu-i putea privi pe toţi cei care scriu şi publică.  Repet o remarcă pe care am făcut-o de multe ori, inclusiv în ancheta din „Weekend Adevărul“: USR este o organizaţie de breaslă, nu una deschisă doar unei elite.

Sigur că USR nu e compusă numai din scriitori geniali. Dar a orienta ancheta către ideea unei mediocrităţi generale dovedeşte rea-credinţă şi nesocoteşte realitatea de fapt.

Criteriile statutare de admitere sunt mai stricte decât la orice altă organizaţie din ANUC, dovadă numărul de membri care este pe jumătate faţă de, bunăoară, cel din UAP (n.r. − Uniunea Artiştilor Plastici din România). Statutul în vigoare prevede în plus calitatea de membru stagiar, care nu dă dreptul la supliment de pensie. Admiterea se face prin mai multe filtre. Scopul este acela de a-i împiedica pe veleitari să devină membri şi să beneficieze de o sumă de avantaje.

Sigur că USR nu e compusă numai din scriitori geniali. Dar a orienta ancheta către ideea unei mediocrităţi generale dovedeşte rea-credinţă şi nesocoteşte realitatea de fapt. USR nu-i are membri doar pe Roşioru, Romanescu sau Burlacu, ci şi pe D.R. Popescu, Augustin Buzura, Mircea Cărtărescu, Radu Beligan, Andrei Pleşu, Norman Manea, Paul Goma, Ana Blandiana, Eugen Simion, Nicolae Breban, Mircea Dinescu, Cristian Tudor Popescu şi alţii, mulţi foarte tineri, ca să nu-i pomenesc şi pe cei care au fost membri până în ultima clipă de viaţă, precum Constantin Ţoiu, Fănuş Neagu, Petre Stoica, Alexandru George şi… Nu există niciun scriitor important care să nu fie membru al USR.

Mi se pare nepotrivit, spre a nu spune mai mult, să apelezi la scriitori de mâna a doua ca să-şi dea cu părerea despre valoarea membrilor USR.

Trei instanţe, înarmate cu criterii precise, decid de primirea în USR: comitetele de filială, comisia de validare şi Consiliul.

A crede că scriitorul cutare are o competenţă superioară tuturor acestora este, în cel mai bun caz, o naivitate. Desigur, niciun filtru nu e fără cusur. Între cei 2.400 de membri se află, neîndoielnic, şi veleitari, intraţi cine ştie când şi cum. Ca în orice organizaţie de acest fel din lume. În parlament sau în guvern, inclusiv.

USR are drept scop principal să facă vizibilă o breaslă tot mai bătută de Dumnezeu. Şi să-i asigure un minim necesar supravieţuirii într-o economie de piaţă extrem de crudă. Criza de după 2008 a afectat USR în aceeaşi măsură în care a afectat orice organizaţie sau instituţie, ca să nu vorbim de întreprinderi economice, fie şi indirect, prin insolvenţa unor firme de care depindea.

Între cei 2.400 de membri se află, neîndoielnic, şi veleitari, intraţi cine ştie când şi cum. Ca în orice organizaţie de acest fel din lume. În parlament sau în guvern, inclusiv.

USR a apelat, în decursul timpului, cu mai mult sau mai puţin succes, la diverse instituţii sau bănci, solicitând sponsorizări, şi doar în ultimă instanţă la Ministerul Culturii şi Patrimoniului şi la Guvern.  Nefiind bugetară, îşi închipuise că nu are nevoie s-o facă. A găsit înţelegere, mai întâi, pentru revistele de cultură din ANUC, la guvernul Boc, apoi, pentru o serie de programe, la guvernul Ponta.

Sunt şocat de uşurinţa iresponsabilă cu care fostul vicepreşedinte al USR lasă să se înţeleagă că e vorba de o „pomană“. După aproape un sfert de secol de euforică respingere a intervenţiei statului în cultură, USR recunoaşte că, fără acest sprijin, literatura, în general, cultura vie sunt sortite pieirii. Cultura vie de azi, patrimoniul de mâine: fără sprijinul statului, despre ce cultură, despre ce patrimoniu va mai putea fi vorba?

”Solicit doar respectul cuvenit unei bresle”

USR, formă fără fond? Simpla consultare a site-ului ar fi fost suficientă spre a se constata câte programe şi proiecte a desfăşurat. Nu le pot nici măcar enumera. E vorba de lecturi publice, de maratoane literare, în ţară şi în străinătate, de simpozioane tematice, la care au participat zeci de scriitori din toate filialele, de Zile Comemorative ale scriitorilor, de editarea, total sau parţial, a zece reviste culturale, de editarea de cărţi, îndeosebi de debut sau de poezie, care n-au „piaţă“, dar nu numai, de importante premii literare, de festivaluri literare, între care Festivalul „Zile şi Nopţi de Literatură“ de la Neptun, la care au fost invitaţi,  de-a lungul unui deceniu, sute de scriitori români şi străini, printre care trei laureaţi Nobel, Mario Vargas Llosa, J.M. Coetzee şi Orhan Pamuk, care au primit Marele Premiu Ovidius al Festivalului. 

Nu ţin să fac reclamă USR. În definitiv, nici n-ar avea nevoie, dacă ar exista o minimă bună-credinţă, ceea ce înseamnă şi o corectă informare, atunci când se scrie despre ea. În ce mă priveşte, e dureros să constat că ancheta care m-a obligat la acest răspuns a apărut în ziarul în care scriu săptămână de săptămână de atâţia ani. Mulţumesc redacţiei că mi-a acordat acest, nedorit de mine personal, drept la replică. Aş fi preferat să-mi scriu articolul obişnuit. Ca preşedinte al USR, eram însă dator colegilor mei acest sacrificiu.

Fără o minimă cunoaştere a acestor realităţi, procedând tendenţios, ancheta loveşte, fie şi fără voie, în condiţia, şi aşa precară, a scriitorului român contemporan. Aş dori să se înţeleagă că nu solicit pentru membrii USR niciun privilegiu.

Solicit doar respectul cuvenit unei bresle fără de care societatea nu poate exista şi nu are viitor. Solicit totodată acel sprijin material minim fără de care USR, ultimul bastion al literaturii vii, n-ar avea altceva mai bun de făcut decât să tragă obloanele. Cu nişte consecinţe la care inşi lipsiţi de bună-credinţă precum Iaru sau Lăzărescu nu se gândesc: coborârea sub pragul sărăciei a câtorva sute de colegi ai lor de breaslă. Geniali, talentaţi, mediocri, veleitari, ce mai contează! Şi, nu în ultimul rând, dispariţia din orizontul public a scriitorului, ca persoană şi ca instituţie, cu alte cuvinte, condamnarea literaturii la anonimat.