Un thriller despre familie şi libertate: Taken

Nimeni nu a avut inspiraţia sau curajul, după atacurile de pe 11 septembrie 2001, să spună o poveste care să îi convingă pe americani - sau orice alt public - cu o explicaţie despre situaţia în care se găsesc şi despre ce trebuie să facă. S-au făcut filme despre părţi mici din istoria atacului; şi despre părţi şi mai mici din războiaele început de domnul Bush, Jr.

Aceste filme au fost deja uitate, pe bună dreptate. Sunt fundamental inadecvate istoriei pe care o tratează. Nu spun nimic interesant nici despre cetăţeni, nici despre politică, nici despre lume.

Incompetenţa cineaştilor şi studiourilor americane în privinţa celui mai important fapt politic de la distrugerea zidului Berlinului este şocantă. Cineaştii europeni sunt, dacă se poate, şi mai timizi - se ţin şi mai departe de un subiect foarte important pentru ţările care au participat la război sau au fost atacate de terorişti. Terorismul nu este discutabil nici în filme populare, nici în filme de artă. Nici pentru publicul larg, nici pentru clasele superioare. Orice s-ar spune despre arta filmului, nu se poate spune că este capabilă să povestească marile fapte şi discursuri ale vremii noastre.

Înainte de 9/11, însă, apăreau filme despre terorişti--inclusiv musulmani: Non-stop, noul thriller cu Liam Neeson, o poveste chinuită de pasiunea de a exorciza amintirea atacului din 9/11. Aş vrea acum să vă reamintesc despre marele thriller de succes al lui Liam Neeson: Taken. Filmul acesta a fost foarte popular şi a surprins foarte multă lume. În cinema-ul american, Taken este alternativa la Identitatea lui Bourne - capodopera stilului paranoic al thriller-ului. În parte, creditul îi revine lui Luc Besson, singurul cineast francez de filme de acţiune de succes internaţional.

În contextul noii epoci de război, povestea a impresionat. Un spion american trebuie să îşi recupereze fiica, răpită în Paris. Aici vedem confruntarea dintre Războiul rece şi noua lume, post-politică. Confruntarea dintre familie şi oraş tipică tragediei este în continuu sugerată de film. La fel confruntarea dintre bărbatul superior şi oraş, tipică şi tragediei, şi Western-ului. Temele filmului au o ambiţie extraordinară. De asemenea, popularitatea filmului, legată de aceste teme dragi publicului american, este extraordinară.

Neeson este foarte convingător în acet rol: Un bărbat uitat de vremi; în război, virtuţile lui ar fi admirate, dacă nu iubite. Acum bea, şi-a pierdut familia--nevasta vrea un om de pace, prosper şi afectuos--şi caută slujbe de bodyguard. Ce nu este spus, dar este miza implicită a poveştii, este că aşa arată eroismul de succes. Un soldar mort, medaliat şi plâns, arată nobil. Unul care, supravieţuind, nu primeşte nici un fel de glorie sau recunoştinţă, ajunge să arate deplorabil dacă îşi aminteşte onoarea lui şi dreptatea cauzei pentru care a luptat...

Omul acesta nu numai că şi-a atins vârful în război, dar iubeşte acel fel de viaţă--înţelege că familia trebuie sacrificată, dar nu vede nici o soluţie. Whisky-ul face tragedia tolerabilă. Alţi oameni caută soluţii, el caută pericole--este un om care vede lucruri înspăimântătoare în lume, unde oamenii de pace văd ocazii de distracţie şi profit. Paradoxal, cel mai puternic bărbat arată ca un laş, unde oamenii toţi debordă încredere şi relaxare. Singurul lucru de care ar trebui să ne fie frica este frica însăşi, s-ar spune. Apoi, evenimentele se precipită şi virtuţile marţiale din nou intră în prim-plan.

Acţiunea filmului impresionează pentru că este luată din Clausewitz: Voinţa de fier a comandantului este singurul lucru care poate face faţă crizelor provocate de fricţiune (erori logistice şi tehnice) şi ceaţa războiului (nu poţi cunoaşte clar planurile şi acţiunile duşmanului). Scopul comandantului este comasarea forţelor într-un atac asupra centrului de gravitaţie al duşmanului, pentru a obţine victoria, care nu trebuie urmărită dincolo de punctul culminant. Scriitorul şi personajul aproape se identifică aici--în poveste, vedem un exemplu în mişcare al teoriei războiului. Filmul ne prezintă fără ruşine necesităţile războiului. Psihologic, ne forţează să ne întrebăm de ce îl admirăm pe acest bărbat, dacă suntem atât de pacifişti şi cosmopoliţi!

Politica şi diplomaţia sunt tot din Clausewitz: Bărbatul spune clar duşmanului ce vrea şi cum o să obţină ce vrea. Recunoaşte clar situaţia în care se găseşte şi nu încearcă să se ascundă în spatele altor oameni. Diplomaţia este o artă pentru că cere omului de stat să recunoască faptele şi motivele politice fără iluzii. Este o problemă de judecată, nu de idealim şi arată că omul de stat prudent nu poate fi înlocuit de corpuri democratice. Geniul poveştii este faptul că leagă problema războiului, prin terorism, care afectează direct spaţiul privat, de centrul spaţiului privat, familia. La fel, leagă răzbunarea de dreptate într-un fel care arată că numai războiul aduce pacea.

Trei feluri de alternative la regimul american sunt sugerate. Corupţia unui stat în favoarea agenţilor, în cazul unui spion francez, sugerează un viitor în care statul elimină democraţia cu consimţământul populaţiei: birocraţii dispreţuiesc o populaţie stupidă, populaţia nu se răscoală pentru drepturile cetăţeneşti. Corupţia statului de o populaţie care iubeşte plăcerea atât de mult încât nu mai este dispusă să facă sacrificii şi devine incapabilă de apărare, care este cazul american. În fine, o situaţie pre-modernă, la limita politicului: barbarismul unor oameni care reinventează sclavia în metropolele libertăţii. Aceste alternative sunt respinse în treacăt, dar ar putea fi luate mai în serios. În fine, Taken este unul dintre marile thrillere recente pentru că este o încercare de a reda onoarea şi demnitatea virtuţilor marţiale, dar nu de dragul războiului, ci pentru a apăra civilizaţia de tendinţele sale decadente.

Ca întotdeauna, vă aştept comentariile, şi despre thriller-e, şi despre Taken, şi despre Liam Neeson.