Un Parlament al zonei euro?

Când criza produsă de referendumul lui Ţipras era la apogeu, Donald Tusk a convocat o reuniune a Consiliului European, pentru duminică, 12 iulie. Şefii de stat şi de guvern din cele 28 de state-membre ar fi trebuit să se întâlnească seara, după ce miniştrii de Finanţe din zona euro găseau un compromis.

Între cele două şedinţe, era programată o alta, a preşedinţilor şi premierilor din cele 19 ţări ale zonei euro.

În dimineaţa acelei zile cu o agendă foarte densă, Tusk a anunţat că anulează Consiliul European, dar că reuniunea summit-ului eurozonei e menţinută şi că va dura până se ajunge la o înţelegere. Aşa s-a şi întâmplat: Merkel, Hollande & co. au negociat până luni dimineaţa. Consiliul European nu s-a mai întrunit. A luat decizii doar acest organism numit, dacă e să fim precişi, „Reuniunea la nivel înalt a zonei euro”, care e, ca şi Eurogrupul, o creaţie recentă: dacă miniştrii de finanţe din ţările care au adoptat euro alcătuiesc un organism informal, descris într-o anexă a Tratatului de la Lisabona din 2009, Reuniunea a început să funcţioneze în 2013, în baza aşa-numitului Pact Fiscal European, semnat de toate statele din UE de la acea dată, mai puţin Marea Britanie şi Cehia.

O săptămână mai târziu, preşedintele Franţei, François Hollande, declara că disciplina bugetară din zona euro are nevoie de o arhitectură instituţională mai amplă şi mai solidă. El a propus crearea unei „guvernanţe economice”, dar şi a unui Parlament al statelor UE care au moneda comună. Criticat sever atât de către adversarii de centru-dreapta, cât şi de către extremiştii de la stânga şi de la dreapta, Hollande îl are drept aliat pe Wolfgang Schäuble, ministru german de finanţe. Acesta propunea, încă din primăvara lui 2014, constituirea unui buget comun, dar şi a unui for legislativ al zonei euro. S-ar face repede, spunea influentul politician neamţ, şi anume adunându-i pe deputaţii din Parlamentul European proveniţi din cele 19 ţări.

Lor ar trebui să li se adauge aleşi din parlamentele naţionale din zona euro, care să aibă şedinţe regulate la Strasbourg, au propus mai mulţi deputaţi şi primari din Franţa. Fostul ministru de externe german Joschka Fischer a pledat şi el, acum 4-5 ani, în favoarea unui Parlament care să adune deputaţii naţionali ai eurozonei. Actualul premier francez Manuel Valls a susţinut, la rândul lui, completând spusele recente ale şefului statului, că ar fi nevoie de o „avangardă” a UE, alcătuită din cele şase ţări fondatoare. O idee asemănătoare are adepţi şi la dreapta franceză: anul trecut, Laurent Wauquiez, fost ministru al afacerilor europene, propunea o nouă Uniune, cu doar şase membri, şi anume Franţa, Germania, Belgia, Olanda, Italia şi Spania. Criticat foarte aspru în Luxemburg, ţară fondatoare, dată la o parte pentru a face loc Spaniei, Wauquiez cerea ca libertatea de circulaţie să fie limitată la statele din acest „nucleu dur”, care ar urma să adopte un salariu minim şi o politică fiscală unică.

În afara Germaniei şi a Franţei, asemenea idei sunt rareori evocate. Mulţi cred, de altfel, că ele exprimă dorinţa celebrului cuplu franco-german de a se menţine la cârma Uniunii. La începutul lui iunie a.c., Emmanuel Macron şi Sigmar Gabriel, miniştrii economiei de la Paris şi Berlin, au publicat un articol în care cereau, între altele, convergenţă fiscală şi socială a statelor din zona euro, transformarea Mecanismului European de Stabilitate într-un Fond Monetar European, desemnarea unui comisar pentru moneda comună şi decuparea unui legislativ al zonei euro în interiorul actualului PE. Cele 19 ţări au, după alegerile din 2014, 65,5% din totalul deputaţilor de la Strasbourg. Dacă ei s-ar separa de ceilalţi, Parlamentul ar deveni scena unei confruntări între două blocuri: unul care ar traduce voinţa statelor care au adoptat moneda comună, şi altul care ar alătura deputaţii din statele cu monede naţionale. Iar dacă acum PE are drept principiu de funcţionare căutarea unui consens cât mai larg, scindarea sa i-ar schimba natura: el n-ar mai reprezenta cetăţenii, ci ar trebui doar să administreze concurenţa dintre euro şi monedele naţionale care au supravieţuit.

Asta ar putea fi şi o soluţie „pragmatică” propusă britanicilor, pentru a-i convinge să nu iasă din Uniune. Unii liberal-democraţi au salutat-o deja, chiar dacă, la drept vorbind, proiectul european ar lua astfel sfârşit. Într-adevăr, astăzi avem în UE geografii politice concurente – spaţiul Schengen, zona euro –, ca şi clivaje greu mascate de retorica inventată la Bruxelles şi Strasbourg – membri vechi şi aderenţi recenţi, Sud versus Nord etc. Apoi, chiar dacă e construită pornind de la 28 de scrutine organizate de fiecare stat membru în parte, reprezentarea e, totuşi, una. Două corpuri legislative ar însemna două Europe.