Un Hârdău pentru o altă Revoluţie

La cinci dimineaţa, ca de obicei, sună deşteptarea. Denis Denisovici sări din bârlog şi se îmbrăcă cât putu de simplu. Apoi, urmând labirintul scărilor celor două etaje, ajunse în beci. De cum intră, se opri brusc - Ah!, ce bine-mi destind aici nervii!

E o splendoare de buncăr, într-o splendoare de vilă din centrul Bucureştilor. Se bucura că putea vorbi, în sfârşit, singur. În spatele pereţilor de beton, de oţel, nu mai putea să urască pe nimeni. Exista ceva care-i anihila cruzimea puterii în toată imenistatea incintei. Avea, totuşi, o putere groaznică. Deodată, un gând îi schimonosi faţa. În ochii lăptoşi pâlpâia o frumuseţe stranie. Îi plăcea să-şi admire în linişte Lucrarea.

În acelaşi timp, mâinile lucrau singure la rotiţele complicate ale Seifului. Scoase tesla, mistria şi, la urmă, ciocanul. Toate învelite în piele fragedă de căprioară. Faţa ciocanului de nichel pulsa complice în lumina dulce. Ce invenţii mai fac şi americanii ăştia! Ciocanul era prevăzut cu minicalculatoare, reţele pe orizontală şi baterii atomice. Dăduse pe el, pe ascuns, o întreagă avere.

În seif, mai păstra la răcoare genele inteligenţei române, moleculele libere şi pragmatice de după Revoluţie. Urmau dinozauri minusculi socio-politici, numai Preşedinţi, gardieni violenţi, puţini procurori. Deloc magistraţi. I se păreau prea sfrijiţi. Măcinaţi până la oase de gândul de a fi drepţi continuu. Apoi, mulţimi de primari dolofani. Avea însă slăbiciuni pentru gardienii cruzi din comunism şi pentru bătrânii CC-işti, KGB-işti, încă legănaţi de rusoaice delicate de pe Volga. Unde îi vor duce oare slăbiciunile astea?

Avea şi un smoc de politicieni români, cu mişcări imprevizibile, de păduchi tineri, găsiţi în capul slinos al Orientului. Semănaţi în Răsărit, vor răsări câte o mie de porci uriaşi din fiecare. Din cei care mănâncă marile puteri militare. Îi ţinea într-o cuşcă de iridiu, lângă o altă cuşcă de platină. Douăzeci de chinezi minusculi dădeau probă de lucru în cuşca de platină. Cu cât lucrătorul e mai lipsit de grăsime, de piele, de oase, şi-i mai galben, cu atât creşte exponenţial randamentul. El însuşi se cântărea zilnic. Se epila, se tundea, îşi freca pielea cu o raşchetă de cupru.

Se hrănea după un regim din Africa sau din China. Îl costa un milion de dolari caserola. Deloc carne. Nu plăceri. Se temea de o obezitate socială, de masificarea oamenilor liberi. Virusul comunismului, acolo, acum, se înmulţeşte sigur. Nu unde este sărăcia asta pură. Nici el nu-şi dădea seama de ce gândea aşa de straniu.

- Dar ce se întâmplă, domnule?

- Nimic, îşi răspunse singur. Celelalte cuvinte au rămas atârnate toată ziua de buzele lui rumene. Apoi, brusc, se apucă de lucru, după cum îşi propuse.

Avea încă deprinderile bune. Şlefuia câte o oră fiecare doagă. Câte cinci minute îşi rezervase pentru fiecăre cărămidă. Îi plăcea încă scrâşnetul mistriei, mieunatul duois al ferestrăului. Urca scara cu o găleată de mortar cu un avans de 10 secunde. Ajunsese deja la cota 13,13 m a Hârdăului. Construia la comanda Preşedintelui un Hârdău pentru revoltaţi.

La ora nouă îşi termina norma. O pendulă sub formă de gardian sumbru bătu într-o toacă şi urlă cinci minute continuu: Denis Denisovici, te eliberăm, astăzi! Denis Denisovici, te eliberăm, astăzi! Reuşise să înregistreze vocea unui rus de pe Volga. A murit chiar atunci, înecat în palincă. Ciudatele lui cuvinte îi înviorau la maximum creierul. Îl aştepta, după asta, o altă zi plină de muncă.

În timp ce trăgea zăvoarele buncărului, iar îl ajungeau din urmă cuvintele ticăloase ale melancoliei. Oare de ce îl chema Denis Denisovici? Nu era din România? Nu făcuse închisoare politică, nu fusese niciodată în Rusia, nu citise nici un rând din Alexandr Soljeniţân. Ceva, totuşi, se afla la mijloc.

Când se îndepărtă de vilă, un cer îngheţat, plin de stele de aur, i se rotea deasupra. Astăzi, iar i se va aşeza la picioare o zi plină de conturi, multe, ca bubele pe feţele femeilor grase şi singure. Ele îi erau recunoscătoare. I se vor oferi lui, pline de sudoare, de vorbe murdare, de şantaje, de ameninţări nemiloase, deloc sentimentale. Deveni foarte încântat, însă, când simţi lângă şold legătura de chei de la atâtea birouri.

Imediat după Revoluţie, începuse subit proprietăţi să adune. Cumpărase pe săturate hoteluri, fabrici, combinate. Din instinct, s-a temut de bănci şi de chimicale. Tremură şi acum când vede băncile privatizate. Renunţase, nu fără mari păreri de rău, la gaze, petrol, ciment şi curent. Dar avea destul de muncă. Muncea de la nouă până la douăsprezece noaptea, continuu. Avea 33 de secretare în subordine. În acea zi, a lucrat intens doar cu 13 dintre ele. Toate aveau peste 40 de ani. Şi-n cele mai ascunse simţiri se păstra liber pentru gândurile puternice. Apoi, spre miezul nopţii, întors iar la vilă, se culcă singur. Auzea până la parter limpede, copiii, nevasta, nepoţii. Socrii erau mai tăcuţi. Pereţii de jumătate de metru, pentru el, erau ca hârtia.

Înainte de-a se cufunda în bârlog, îşi formulă în gând alte cinci fraze simple. Urmă rugăciunea. Asta ca să fie din nou puternic dimineaţa. Poate frazele din seara asta vor fi cele cinci ipoteze ce ar putea salva, în sfârşit, România! Aşa că începu: Ca să nu înnebunim, trebuie să inventăm dictatura. Am făcut tot ceea ce este murdar în ţara asta. Nici o curăţenie nu poate fi mai perfectă decât cea mai murdară dictatură. Când ajunse la a treia frază, îşi frecă mulţumit pectoralii. Iar un gest drăguţ-drăguţ!, îşi spuse. O uşoară tresărire indecentă îl potenţă, totuşi: Deci, nu există nici o legătură între popor şi putere. Poporul decade, puterea, noi, cei bogaţi, dimpotrivă. Apoi, repede, trase peste culcuş o blană uriaşă de urs.

Deodată sări drept în sus. Lovi cu putere tăblia graţios modelată a patului. Se sperie întâi de micimea pumnului. Apoi, încă o dată, auzi vocea aceea: „Denis Denisovici, în Hârdău să îneci toată presa română! Începe, mă rog, cu presa de la Botoşani. Îi aşa de şubredă! Oare ce se mai întâmplă acolo?" De unde ştiau ei, cei nevăzuţi, totul atât de exact şi concret? De loc, e adevărat, era de la Botoşani. El însuşi, între timp, ştersese toate urmele, când se mutase aici, în centrul Sistemului. Apoi, cu ajutorul primit de la SRI, SIE, de la întregul Guvern, îşi mazilise prietenii, rudele, cunoscuţii. Oare ce mai am de făcut?!

Întrebările l-au mai furnicat încă multă vreme, trecând uşor de la o ureche la alta. Apoi s-au oprit drept pe piept. Avea acolo o urticarie urâtă. În cele din urmă, cu gândul că face un mare bine public, adormi tun. Doar în vârful minţii, unde rămăsese inocent, sublim, jubilă până noaptea târziu un singur gând: Oare cine a făcut Hârdăul în care a fost înecată Revoluţia din 1989?

Constantin Iftime este publicist şi colaborator adevarul.ro