Un discurs problematic
0
Discursul citit de preşedintele României, Klaus Iohannis, la şedinţa de alegere a preşedintelui CSM, a fost un discurs problematic. A fost astfel, în două înţelesuri ale cuvântului „problematic”. Mai întâi, pentru că el deschide nişte probleme care aparţin Justiţiei, respectiv instituţiei CSM, apoi, problematic în calitatea lui de discurs.
Dacă discursul ţinut sau susţinut la învestitura dânsului în funcţia de Preşedinte al României, a fost unul clar cum este cristalul, cel citit la şedinţa CAS a fost unul doar clar-obscur.
Prima problemă este aceea a oportunităţii Discursului. Potrivit Constituţiei, Preşedintele are dreptul să participe la unele Şedinţe ale Guvernului sau ale CSM, în calitate nu doar de invitat, ci chiar de Conducător al Şedinţei. La care dintre şedinţe participă, rămâne să hotărască dânsul, în funcţie de problemele propuse spre dezbatere, ca şi de programul propriu. În calitatea de Conducător de şedinţă, Preşedintele ar fi trebuit să rostească doar câteva propoziţii cu caracter de cadru al dezbaterii şi să treacă la moderarea dezbaterii.
Dânsul putea să se limiteze chiar şi numai la 7 propoziţii, numărul 7 fiind numărul zilelor „Genezei”, care este aceeaşi, în Vechiul ca şi în Noul Testament, deci şi în Religia creştină, fie ea catolică, ortodoxă sau protestantă. Era în consens şi cu Patriarhul Daniel, cu Boboteaza, ca şi cu creştin-ortodoxul Victor Ponta..Dar, dânsul a citit un discurs care a durat cam o jumătate de oră. Cum în Teoria relativităţii a lui Einstein, inclusiv timpul psihologic se dilată şi se contractă, mie mi s-a părut că Discursul a durat mai mult de o oră. Un astfel de Discurs, cu o problematică atât de diversă şi bogată, avea rost numai dacă oratorul ar fi concurat pe funcţia de Preşedinte al CSM.
În al doilea rând, fiind vorba te textul ca text, nici un om serios nu i-a reproşat lui Klaus Iohannis că îşi citeşte fişele ajutătoare sau întregul Discurs. O fac şi alţi Şefi, mai ales în situaţii complexe, ori chiar complicate, în care fiecare cuvânt contează, inclusiv punctul sau virgula. S-a simţit de la bun început că Discursul nu este nici conceput şi nici elaborat, adică scris de dânsul, ci de altcineva, de o altă „mână”, una străină faţă de „Stilul Iohannis” Încă de la începutul campaniei electorale, candidatul la Preşedenţia României ne-a obişnuit cu formulările concise, chiar lapidare, însoţite de tăcerile intercalate într-un ritm propriu, pe care numai Liviu Dragnea îl interpreta ca pe o „lipsă de idei”. În intervenţiile pe care le-am avut în acea perioadă, lăudam aceste calităţi, reductibile la ceea ce aş putea numi Regula celor 3 „c”, care sunt claritatea (c1), concizia (c2), coerenţa (c3) Nu trebuie să citeşti „Arta oratorică” a lui Quintilian pentru a satisface cele trei proprietăţi ale stilului oratoric. Dar, în Discursul de la CSM, întâlnim şi o mostră elocventă de text, citată şi de către alţi comentatori. Iat-o: „Consider important de subliniat faptul că Justiţia este una din cele trei puteri ale statului, nu o supraputere. Justiţia trebuie exercitată cu demnitate, respect şi sobrietate, nu etalată sub aspect de exotism mediatic. În acelaşi timp, Justiţia se face cu respectarea tuturor drepturilor şi libertăţilor civile, inclusiv a prezumţiei de nevinovăţie şi a dreptului la imagine. Din acest punct de vedere, este de dorit ca CSM-ul şi Inspecţia Judiciară să ia atitudine, potrivit atribuţiilor legale, la modul cel mai serios ori de câte ori apar scurgeri nepermise de informaţii în presă, din dosarele penale aflate în curs de instrumentare. De asemenea, este fundamental ca mijloacele de investigare să fie folosite în condiţii de deplină concordanţă cu Constituţia şi cu reglementările internaţionale şi doar sub controlul unui magistrat judecător. Astfel, este esenţial ca magistraţii judecători şi procurori să exercite un control efectiv asupra proporţionalităţii, legalităţii şi utilităţii tuturor măsurilor procesuale. Aici nu e vorba de a apăra inculpaţii şi faptele lor de ochii opiniei publice, ci de exercitarea cu decenţă a actului de justiţie, de apărarea principiilor care stau la baza oricărei societăţi democratice”, a spus Klaus Iohannis laşedinţa CSM.
Este deja acreditat conceptul „limbajului de lemn” După Revoluţie, acest limbaj nu a dispărut şi îl întâlnim mai ales la politicienii mai vârstnici. Dar, el este însoţit de un limbaj pe care îl putem numi de „neolemn”, şi pe care mostra citată îl ilustrează. Putem lua un document de pe vremuri, de la oricare şedinţă a unei Organizaţii PCR şi să facem o comparaţie tehnică, similitudinile ne pot uimi. Textul este artificial, adică nefiresc , este plin de clişee verbale, şi este redundant, încât, numai de exigenţa „Fapte, nu vorbe”, nu poate fi vorba aici. Masa verbală este maximă, conţinutul de idei este minim faţă de ea.
În al treilea rând, pe acest fundal aproape omogen şi tautologic, apar diversereliefuri, mai mult sau mai puţin ascuţite. Termenul „supraputere” este absolut problematic, iar expresia „exotism mediatic” ne poate lăsa cu gura căscată. Comentatorii au făcut deja un inventar al ideilor problematice, pe care le numim „reliefuri ascuţite”, şi ele se înscriu numeric între 4 şi 7. Ne limităm numai la aşa-numita „supraputere” Un model al Supraputerii este regimul politic al Dictaturii, regim în care în vârful piramidei stă Dictatorul, ca unic decident, iar sub el vin aşezate diverse straturi sociale până la baza piramidei, unde stau cei „Umiliţi şi obidiţi”, cum le spunea Dostoievski. Dictator plin-deplin a fost Nicolae Ceauşescu. Adversarii lui Traian Băsescu au încercat să îl prezinte ca pe un Dictator. La Premierul Victor Ponta această imagine negativă este dezvoltată şi devine chiar o obsesie. Şi devine o obsesie, pentru că Victor Ponta are în mod real o stofă de Dictator, chiar una de Tiran, în sensul antic al acestui cuvânt. Cum să ajungă Justiţia o „supraputere”, câtă vreme ea mai poate şi mai trebuie să fie chiar întărită, faţă de destule pericole care o mai pândesc din exterior şi nu numai !? Dar, o „supraputere” este deja Parlamentul, care, cu majoritatea lui „zdrobitoare”, şi-ar face de cap dacă nu ar exista Curtea Constituţională. Cât priveşte Avocatul Poporului, fostul nostru student, Victor Ciobea , mai nou, dânsul doar tace, dar nu şi face ceea ce ar trebui să fie făcut . Contribuţia lui Traian Băsescu la acest proces de limitare a expansiunii Parlamentului este o evidenţă Oricum, celor două Dictaturi, cel puţin teoretic posibile, adică a Preşedintelui şi a Parlamentului, i-ar fi preferabilă o Dictatură a Justiţiei. Să sperăm că nu se va ajunge acolo şi că aşa cum în Ceruri, cele .3 Ipostaze ale „Sfintei Treimi” se armonizează într-un Dumnezeu unitar , tot aşa se vor armoniza şi cele 3 Puteri ale Statului României de azi, într-o Românie puternică!.
PS Faimoasa „Şcoală neokantiană de la Baden” şi-a dezvoltat întreaga Viziune asupra Lumii, plecând de la propoziţia simplă „CEEA CE TREBUIE SĂ FIE, NU ESTE” , pentru că dacă ar fi, atunci nu ar mai trebui să fie. Or, Discursul citit de Klaus Iohannis este încărcat , explicit şi implicit, de acest „TREBUIE”, pe care şi comentatorii l-au interpretat ca pe un indice clar al unei absenţe. Vinovat şi responsabil pentru întreaga „tărăşenie” este autorul Discursului. Ca un Profesor competent şi corect de Fizică, domnul Klaus Iohannis da elevilor note de la 1 la 10. Ca Preşedinte al României este constrâns la o singură alegere, respectiv decizie între două alternative, sau 10, sau 1, a doua fiind echivalentă cu exmatricularea. Nici perioada de graţie nu poate justifica un astfel de Discurs. „Sapiens satis!”
Se încarcă comentariile...
