Un Băsescu de-al nostru, modificat în laboratoarele UE

Când a nins ultima dată, peste sat iar s-a aşezat liniştea aceea gălbuie, a primăverilor ticăloase, de care toţi ţăranii se temeau. Erau bătrâni cam toţi acolo, în nordul Moldovei. Cei tineri se aflau departe, în sezonul cel mai bogat al muncilor din Italia sau Spania.

Munceau ca nebunii pentru a avea zile fericite de Paşti. Primarul simţise primejdia şi trecea, zi şi noapte, pe toate uliţele, în maşina lui mare şi grea. Are încă instincte puternice. Ochii îi sunt strălucitori, iar când pufneşte, îi sar stropi mari de sudoare de pe buza lui roşie şi grea. Anul trecut, cam pe vremea asta, i-au murit aproape un sfert în somn. Pe ascuns, a chemat doctori şi preoţi din şapte sate ca să-i liniştească pe cei care au mai rămas. Acum, zgomotul maşinii argintii şi puternice trecea când la o casă bătrână, când la alta. Lăsa acolo ceva şi lua altceva. Când ajungea la casele celor tineri, mari, stridente, era doar un murmur. Mugetul maşinii se subţia prin aerul uşor.

Atunci, brusc, s-a încălzit. Iar femeile, mute înainte, au prins gust mai întâi de bocit. Când se pierd cu firea sau când scapă la limită de moarte, devin gălăgioase. Iar cum dă soarele şi colţul alb al ierbii, femeile astea nu se mai satură de vorbit. Se trezesc cu un mare entuziasm în sân şi în cap. Bărbaţii atunci beau şi mai mult.

De data asta, femeile, mici şi galbene, îmbătrânite de atâta ger rusesc de peste Prut, s-au repezit peste un caz din noua lor istorie. Soarele topise zăpada mare cât casa numai într-o zi. Apele au umflat podeţele, au mutat piatra de pe drumeaguri în râpile mari. La suprafaţă, a revenit un pământ cleios, pe care-l ştiau de demult. Mâlul sugea tot ce atingea. Gunoaiele de plastic, găinile moarte de peste tot. Maşina primarului, înecată în hleiuri, a fost trasă de cai şi de vaci, după care nu s-a mai urnit. Apoi primarul, de la atâta zarvă, a ajuns să bolească undeva la oraş.

Femeile vorbeau tot mai sacadat despre revenirea în sat a unui flăcău renumit. Cel mai mult cântărea în maşina de vorbit acuzarea că acesta a venit nepotrivit în viul primăverii, că momentul coincidea cu otrava aceea galbenă din aer, care voia să secere tot, nu numai animale. Apoi se temeau că, dacă nu au murit, nu vor mai primi pensiile, că, dacă nu, bolile sâcâitoare, mici, se vor înmulţi şi vor alunga din case semnele acelei şubrede bunăstări.

Foarte mulţi săteni, mai ales cei în putere, tineri şi maturi, care le puneau probleme, fuseseră botezaţi cu nume din politică. Asta ca să se bucure cât mai repede când aveau ceva de vorbit. De exemplu, Băsescu era fiul cel mare al unui hoţ de cai. Hoţul se îmbogăţise între timp. Trăise sub pădure, fusese primul cioban purtător de basc, apoi de pălărie. Până la urmă, a ajuns strungar la o fabrică de şuruburi. Cum mai ascultau activiştii, secretarii de partid şi inginerii de el! Se dusese mult în sus, apoi a venit revoluţia. Pentru cei bătrâni, însă, tot un hoţ a rămas. Băsescu al lor, fiul acestui hoţ prefăcut, dispăruse în ultimii trei ani. Lucra undeva, în Italia sau Spania, punea gresie şi faianţă sau săpa şanţuri adânci pentru acele case mari.

Până la urmă, femeile vorbeau atât de repede ca să-şi uite spaimele. Vorbeau în limba vieţii lor amestecate şi blegi. Bărbaţii trăgeau cu urechea şi înţelegeau tot. În aceste zile, lăsaţi slobozi, fără grijile pe care nevestele le înmulţeau tot mai mult, se îndreptau numai spre cârciumi. Mergeau agale, beau, râdeau pe deasupra firelor groase şi lungi ale părului sur din bărbi. Aveau şi mustăţi şi sprâncene mari. De afară, venea liniştea aceea spornică a primăverii, care se înmulţea şi care promitea tot. Lipsa grijilor sau mai multă putere ]n trup. Îşi păducheau mintea,  iar râdeau dintre mii de zbârcituri sau numărau gâzele tot mai multe de pe mese.

-Bătu-l-ar norocul pe Băsescu al nostru, că nu l-am recunoscut!

-E urât foc, zău aşa!

-Barem dacă ar fi bărbat.

-Ce vrei să spui?

-Iaca aşa!

-Face şi vrăji? Ghiceşte-n cafea? Dă-n cărţi?

- Dă!

Câtă obiectivitate poate aduce un astfel de dialog peste satul dominat de babe? Dar cât de ciudat părea acest băiat de-al lor, neînsurat, cu multe nevoie, care se ascundea în sat, la vreme de mare sărăcie. Afară însă mirosea tot mai mult a primăvară, iar vântul şugubăţ se strecura prin curţi, printre acele bătrânele vorbăreţe. Le mişca fustele, le pişca rece de pielea încă moale.

Până la urmă, misterul acestui flăcău, căzut pe neaşteptate în sat, în această primăvară, îl dezlegă un profesor de literatură. Un bărbat înalt, chipeş odată, cărunt, dar cam fricos şi el, în ultimul timp. Citise numai cărţi complicate, până la revoluţie, iar după aceea, niciun rând din clasicii lui. Aşa că a trecut la ziare şi reviste. Periodic, compunea câte un eseu pentru alţi săteni luminaţi. Calma astfel spiritul nebun al babelor. El însuşi se temea prea mult de spirite şi de morţi. Eseul i-l strecura, din sufrageria lui caldă mereu în lumea mare, o mulţime de susţinători necunoscuţi: învăţători, foşti funcţionari şi foşti activişti.

Băsescu al lor, spuneau pe îndelete comentatorii necunoscuţi, nu arăta bine deloc. Fusese modificat la chip, dar şi la suflet, de forţe ostile românilor, care se simt în ţările din jur. Flăcăul acela, care pornea dintr-un neam foarte curajos, bătăios până la sânge, avea acum chipul strivit. Fusese bătut în închisori sau pe străzi. Furase el ceva. Nu avea bani însă deloc strânşi. Stătea şi acum în casa bătrânească. Urla periodic în dosul perdelei, temându-se să nu fie iar închis. După atâtea zvonuri, la urmă, a venit şi sâmburele preţios al acestui eseu.

Se spunea că Băsescu al lor acceptase de mult să intre în laboratoarele europenilor. Laboratoarele arătau foarte bine, calde, încăpătoare, mult mai curate decât cele mai bune spitale de la noi. Dar cine intra acolo nu mai ieşea sănătos. Pe Băsescu al lor, spuneau de zor babele, o mulţime de strategi UE îşi aplicaseră teoriile otrăvitoare. Bineînţeles, cea mai de seamă era cea a schimbării oamenilor care veneau din comunism. România, în cel mai mare sistem mondial, de mult nu mai putea fi o ţară aşa cum o ştiau. Acolo nu mai există istorie, patrie sau tradiţie. Iar tradiţia aceea fusese sigur otrăvită de comunism. Comunismul voise şi el un sistem unic. Unul crud-crud. Comuniştii, însă, au fost neşcoliţi. Noul sistem UE are un loc anume pregătit pentru România. Un culcuş secret. România trebuia numai să aţipească acolo şi să uite tot. I se va furniza la timpul potrivit ideologie, cultură, economie şi mâncare. Până şi bolile, ca şi spaimele, vor fi altele, cu totul noi. Cât mai multe boli groaznice, mai ales cancere şi depresii, iar tratamentele vor veni după ele la timp exact, după ceas.

Istoria mare va trebui să se schimbe în una micuţă, încât să vină uşor în urma atâtor istorii drăguţe sau groaznice, din imensa intimitate a marilor ţări. Nimic local, străin, particular, în sistemul unic. Pentru plăcere, una globală, vor pregăti cei de acolo, din laboratoarele lor, o mulţime de români în roluri de hoţi, de mincinoşi, de intriganţi, apoi, de ţigani şi de foşti comunişti odioşi. Mai ales, vor fi multe roluri de cerşetori şi de plângăcioşi. Toate aceste roluri, cu cele venite de la bulgari, slovaci, maghiari, vor face şi mai puternic sistemul UE.

Dictatura ideocraţiei, aici, în Est, a căzut în favoarea acestor istorii. Ghiciţi care?! Intimităţi şi iar intimităţi ale acestui preaputernic EU. Tot un fel de UE, dar pe invers. Intelectualii îi pregătesc de mult Marelui Intelect din anii ¢60 din comunism o vedere, din spate şi de jos. Cum îi tremură puţica, spun veseli toţi. Apoi scriu îndrăciţi, ca să nu-şi uite ideea. Democraţia sânului şi a mâinii care-l caută pe-ascuns. Fă ce vrei, omule! E o stare. Nebunie bună şi solidă. Urmează altă stare, în opoziţie, de fapt. E o întâmplare – Marele Intelect a devenit senzual.

De aici, eseul profesorului de literatură, ajuns într-un moment foarte subtil, a virat brusc, nu ştim de ce, numai spre economie şi justiţie. Revenise la argumentele corecte ale zilei, împotriva firii celor mulţi din sat. Cei din sat se credeau săraci şi bolnavi de mult. Nu le mai trebuiau argumente sofisticate. Când profesorul se ambala în sufrageria lui, de obicei, ajungea la modificarea istoriei şi a culturii naţionale. Reducţionism, nimicire, urla acum profesorul de literatură, singur. Nevasta profesorului se ascundea printre babe. – Am văzut tricolorul zdrenţuit, repeta întruna, peste mortăciuni, ruginituri de fabrici, pârloage, terenuri virane şi gunoaie scormonite de câini şi pisici. Omul nostru, cu o funcţie minusculă socială, stă ghemuit şi speriat. În rest, lupte politice la sânge şi viaţă socială. Vorbea şi de filme. Regizorii, spunea el încet, urmau să filmeze numai români bolnavi, biserici dărâmate, puţine femei vesele şi destrăbălate, apoi, multă laşitate şi prostie la bărbaţi.

Cugetau şi babele la asta, în felul lor nefiresc, pornind de la faptul că un flăcău, după ce ajunsese atât de departe de locul lor, atât de nesigur, acum ajunsese pur şi simplu bolnav. În străinătate se ocupase cu mari afaceri, fusese un om de încredere al străinilor bogaţi şi temuţi. Se spunea că-i agent secret al americanilor, că-i pusese cu botul pe labe pe cei mai mari politicieni de la noi. Purtase barbă, crescuse foarte mult.  Acum, se gârbovise, iar sub pielea gălbejită, care i se legăna pe gât, se cuibărise o boală. Îi spuseseră Băsescu, Motanul pârlit al lui Ceauşescu, cel adormit, şi tot degeaba.

Uite aşa sunt oamenii în aceste vremuri de bejenie. Vor totul deodată. Să fie un lucru bun, rar şi mai ales scump.  Să miroase bine, ciudat, să ia ochii celorlalţi. Şi-au pierdut răbdarea, simplitatea. Ce să mai spun, când e vorba de întâmplare, apare aşa din pământ câte un profet, care, cu vorba lui cuprinzătoare, le prezintă marile căderi ale lumii. Şi câte căderi nu vor suferi chiar satul lor, părăsit de marele rod al pământului nimicitor. Ei, fie cum o fi! Nu mai au decât televizoare învechite, apoi pe profesorul lor, plin de carte, ca pe vremuri. Acum, tot mai singur, un intelectual uscat şi gol.

Apoi, flăcăul poreclit Băsescu a dispărut. Pesemne, l-au luat iar străinii, spuneau împăcaţi toţi. Babele răsuflau uşurate pe la porţi. Erau sigure că de-acum vine căldura verii. Au scăpat şi în acest an de ciuma frigului de primăvară. Mirosea a bălegar, a cenuşă proaspătă. Îşi aminteau deja toţi de focurile de sub prunii înfloriţi. La deal, ca şi la câmpie, viaţa le părea mai dulce.  De fapt, atât de plăcută inimii lor bătrâne.