Un alt „Otello”, cel al lui Gioachino Rossini
0Diferențele erau așteptate, este un lucru arhicunoscut, între partiturile rossiniană și verdiană ce folosesc drept sursă drama lui Shakespeare există peste șapte decenii, Napoli 1816, respectiv Milano 1887. În plus, între Rossini cel de 24 de ani, aflat la mediana activității componistice, respectiv Verdi cel de 74 de ani și în final apoteotic de carieră existau deosebiri de acumulări profesionale, nemaivorbind de faptul că în toată această perioadă, stilistica de operă evoluase de la belcanto la belcanto-ul romantic, de la romantismul pur la verism sau la drama muzicală wagneriană. De aceea, fiecare dintre cei doi mari creatori și-au expus în felul lor viziunea asupra sursei.
Opera tenorilor
Rossini a folosit din abundență vocile tenorale, fără să diferențieze radical raporturile timbru-rol, realizare concretizată de romanticii de mai târziu. Sigur că și disponibilitățile de vedete din epocă l-au îndreptat către o anume selecție. Așadar tenorul Otello era la premiera absolută celebrul Andrea Nozzari, tenorul Rodrigo (personaj episodic la Verdi, dar consistent la Rossini, pretendent la mâna Desdemonei, fiu al Dogelui, tenor și el) era faimosul Giovanni David, tenorul Iago (bariton la Verdi) era renumitul Giuseppe Ciccimarra. Nu mai vorbesc de interpreta Desdemonei, ilustra Isabella Colbran, assoluta, soția lui Gioachino, pentru care crease rolul. Mai apar în spectacolul rossinian basul Elmiro, tatăl Desdemonei și mezzosoprana Emilia, eterna confidentă a acesteia.
Montare modernă, atitudini scenice expresive
La ediția 2022 a Festivalului Rossini de la Pesaro, am asistat la o mizanscenă modernă, cu costume ce puteau servi oricărei perioade actuale. Singur generalul Otello era în uniformă militară. Semnăturile realizatorilor noii producții au fost Rosetta Cucchi (regia), Tiziano Santi (scenografia), cunoscuta Ursula Patzak (costumele), Daniele Naldi (luminile), Atelierul Davide Dall'Osso (elemente de sculptură). În ambientul pur venețian al acțiunii, naturalețea, firescul mișcării, gestualității și atitudinilor au fost spontane, bine integrate expresiei derivate din sunet. Proiecțiile pe ecrane au servit sublinierii unor efecte, dar pe Uvertura pentru care Rossini s-a inspirat din propriile pagini orchestrale introductive ale operelor „Turcul în Italia” (opera buffa, Milano 1814) și „Sigismondo” (dramma, Veneția 1814) au împiedicat spectatorul să asculte filigranul cordarilor sau puritatea „lemnelor”. Nu este întâia oară când un regizor suprapune imagini de scenetă pe sonorități de uvertură. Culmea este că, spre finalul ei, scena s-a întunecat. O idee de actualitate a regizoarei a fost protestul contra violenței domestice: Iago își brutalizează soția Emilia, Elmiro își pălmuiește fiica, Desdemona, ce nu dorea să se mărite cu Rodrigo, ca să nu mai vorbim de nebuniile gelosului Otello.
Din punctul de vedere al construcției, dramaturgia operei pe libretul lui Francesco Berio Di Salsa, după intrarea eroică a lui Otello, scade în intensitate, dar crește în actul secund după intensificarea conflictelor și, bineînțeles, în final.
Interpretare performantă
Dirijorul Yves Abel, conducând Orchestra Simfonică Națională RAI, a restituit cu minuțiozitate structura opusului, a urmărit cu atenție cântăreții, aflați uneori sub mare presiune de interpretare vocal-scenică.
Italianul Enea Scala a abordat rolul titular cu voce frumoasă, rotundă, lirică în care accentele eroice abundă în tirada de intrare „Vincemmo, o prodi”, urmată de cavatina „Ah sì, per voi già sento!”, înfățișată cu linie de cânt fluentă. Bravura în formă de marș a strettei subsecvente a solicitat un ambitus sporit, dar și agilități, în care artistul a emis ingolat unele sunete acute.
În primul act a urmat apoi marele duet Rodrigo-Iago, cu rusul Dmitry Korchak și italianul Antonino Siragusa, două voci bine calibrate și armonizate în ansamblul lor, urmat de duettino Emilia-Desdemona, cu italiencele Adriana Di Paola și Eleonora Buratto, tot așa, posesoare de glasuri plăcute timbral, îndeosebi al celei de-a doua, de o culoare „plină” și cu pigmente expresive, bine dozate în accentuări.
Intervențiile lui Elmiro, basul Evgeny Stavinsky, deși nu multe, au fost binevenite în economia lucrării, la care lipsa nervului în recitative a fost compensată prin fluiditatea expunerii desenului melodic. O primă explozie, scurtă dar furibundă a lui Otello a primit o tălmăcire subtilă, în mezzavoce.
În actul secund, marea și infernala (prin dificultate!) arie „Che ascolto! ahimè! che dici!” a lui Rodrigo a găsit în Dmitry Korchak interpretul ideal, în afară de virtuozitățile specifice țesăturii vocale, tenorul modelând frazele muzicale în legato, cu expresii în mezzoforte, nuanțate, filaje ale notelor acute și dezvoltând supra-acute sigure. A fost un „show-stopping” binemeritat.
Duetul Otello-Iago „Non m'inganno; al mio rivale” a revelat odată în plus patina italiană, energia dar și cântul în mezzoforte ale lui Enea Scala, alături de unele sunete „deschise” chiar în registrul înalt din partea veteranului Antonino Siragusa.
Odată cu duetul Rodrigo-Otello ce a urmat, peisajul muzical s-a schimbat radical, dramatismul a sporit, atacurile acute au devenit abundente, iar apariția Desdemonei nu a făcut decât să intensifice turbulența scenelor din terțetul „Ah vieni, nel tuo sangue”, cu final furtunos în agilități. Cântul sopranei Eleonora Buratto s-a remarcat printr-un cantabile liric, suplu, transformat în punctări acute strălucitoare, dramatice.
Soprana a adus o versiune măiastră primei părți a ultimului act, aria „salciei” și Rugăciunea, o scenă lungă, de tristă atmosferă, pregătire conștientă a morții iminente, în care catifeaua vocii în pianissimo a impresionat. Finalul operei, cu duetul Desdemona-Otello „Non arrestar il colpo” și aparițiile altor personaje, Lucio (tenor, confidentul lui Otello), Rodrigo, Dogele, Elmiro, a revelat forța dramatică a maestrului de la Pesaro. Ironic în viziunea regizoarei, Rodrigo a aplaudat lent și moale, a lehamite, tragica scenă ultimă.
În alte roluri au fost distribuiți Julian Henao Gonzalez (Lucio și Gondolierul), Antonio Garès (Dogele). Corul Teatrului „Ventidio Basso” a fost pregătit cu meritorii rezultate de Giovanni Farina.
Corolar cu voci tinere la Pesaro
Îmi scria o cititoare și se mira că nu mai cunoaște noii cântăreți de pe eșichierul liric internațional. Pentru recentele seri de la Pesaro și Macerata despre care am făcut cronici, doar numele lui Juan Diego Flórez îi era familiar. Avea perfectă dreptate. Generațiile se schimbă, afluența de cântăreți noi, foarte buni, este uriașă. Teatrele occidentale sunt asaltate. Subiectul se poate dezvolta, dar nu acum.
Pe aceeași linie, la festivalul pesarian am asistat la un concert susținut la Teatrul Rossini de Giuliana Gianfaldoni, 30 de ani, soprană italiană și Vasilisa Berzhanskaya, 29 de ani, mezzosoprană rusă. A acompaniat Orchestra Simfonică G. Rossini, dirijată de Vitali Alekseenok, cu concursul Corului teatrului „Della Fortuna”, pregătit de Mirca Rosciani.
Programul a fost complex, dificil, cuprinzând pagini de canto spianato și canto fiorito, ramuri de bază ale vocalității belcanto-ului rossinian.
Soprana Gianfaldoni și-a început evoluția cu o frumoasă cantilenă, nuanțată și cu inserții pianissimo în rugăciunea „Juste ciel, ah! ta clémence” din „Zelmira”, venită după un recitativ aspru cu pronunție perfectibilă. Din aceeași operă, a cântat în limba italiană finalul actului secund, aria Zelmirei „Riedi al soglio: irata stella”, în care a probat ușurința abordării lejerităților în pofida unor ușoare stridențe. Recitativul și aria Amenaidei „Giusto Dio che umile adoro” din „Tancredi” au făcut o exemplară demonstrație de lirism piangendo, cu lanțuri de pianissime și coloratură lirică acută.
Mezzosoprana Berzhanskaya a interpretat mai întâi aria Emmei „Ciel pietoso, ciel clemente” din „Zelmira”, desenând fluent pasajele lirice, rotunjind sunetele către registrul înalt și finalizând coloraturile strettei cu eleganță și rafinament. A urmat marea scenă a lui Ermione „Essa corre al trionfo!” din opera omonimă, o arie dramatică în care după un recitativ incisiv, plin de forță, au urmat portative nuanțate, cu filaje acute și multă coloristică expresivă, finalizată cu panaș. În contrapondere, scena și cavatina lui Tancredi „Ah! che scordar non so” din opera cu același nume, a adus o redare dureroasă, impregnată de tente sentimentale.
La final, Giuliana Gianfaldoni și Vasilisa Berzhanskaya au cântat duetul Amenaide-Tancredi „Lasciami non t'ascolto” din „Tancredi” într-o suplă îngemănare de pianissime evocatoare. Le văd ca protagoniste într-o viitoare integrală discografică a opusului rossinian.
Succes maxim pentru cele două tinere artiste, pentru cor, orchestră și dirijor, care au mai interpretat instrumental Uverturile „Asediul Corintului” și „Ermione”.
(Foto © ROF Amati Bacciardi)
Se încarcă comentariile...
