Turul Franţei ca divertisment

Cu exact o săptămână în urmă, s-a încheiat cea de a 100-a ediţie a Turului Franţei. Cu un uriaş şi neobişnuit spectacol de lumini pe Arcul de Triumf. Şi după o ultimă etapă, Versailles-Paris, care ar putea fi considerată, cum o să vedeţi, ca fiind hors concours. Mai sunt şi alte câteva particularităţi ale ediţiei jubiliare, despre care va fi vorba mai încolo. Dar să începem cu începutul.

Spectrul dopajului

Urmăresc la televizor cea mai importantă competiţie de ciclism pe şosea cam de pe când televiziunea română ne-a oferit această şansă. Nu-mi cereţi anul precis. Înainte, citeam despre ea în ziarul de sport. Tot la televizor o urmăresc de când mă aflu în Franţa. Dar nu ratez nici un număr din „L’Equipe“, în care câteva pagini sunt consacrate zilnic competiţiei. Aşa că mă declar, fără modestia de rigoare, un om informat. Şi un fan al Turului Franţei: până când, vai!, a fost descalificat Lance Armstrong, septuplul câştigător, pentru dopaj. Mai fuseseră cazuri, dar nici unul atât de îngrozitor.

La dopajul ca atare, s-au adăugat denegaţiile repetate ale americanului şi, apoi, modul scandalos în care şi-a recunoscut vina. Cum să arunci cu noroi în Merkx, Hinault, Indurain, cvintupli câştigători ai Turului, afirmând că o competiţie de dificultatea acestuia nu se poate câştiga decât dacă te dopezi? Fausto Coppi sau Anquetil nu mai sunt, ei, în viaţă ca să-i explice lui Armstrong că pe vremea lor nici nu se auzise de dopaj.

Mărturisesc că m-am uitat ani de zile la televizor în luna iulie, când avea loc Turul, de dragul lui Armstrong. Am scris despre el. Am şi fost invitat în studioul Eurosport de la Bucureşti ca să-mi dau cu părerea despre marele campion. Nebun ca toţi fanii, ce mai vreţi! Ca pe urmă să descopăr că dragul de el se dopa sistematic. Dacă nu aş fi avut şi un alt motiv de interes – posibilitatea de a „călători“ în Franţa, în locuri unde nu speram să ajung vreodată – îmi vine să cred că aş fi renunţat să urmăresc Turul la televizor.

Epoca de după Armstrong

Ediţia cu numărul 100 a stat sub auspiciile unei suspiciuni aproape generale: ciclismul însuşi devenise marele bolnav al sportului. Succesul de public părea compromis şi pentru că, după retragerea lui Armstrong, nimeni nu era considerat în stare să-i ia locul. Orice sport trăieşte pe seama vedetelor lui.

Contador, care îi urmase lui Armstrong, fusese şi el prins dopat şi scos în afara competiţiilor vreme de un an. În 2012, doi englezi fără carismă şi fără background au ocupat locurile din fruntea clasamentului Turului Franţei. Anul acesta, al doilea dintre englezi, Christopher Froome, era dat drept favorit, judecând după performanţele recente, şi, iată-l câşigând cu multe etape înainte de final. „Imperial Froome!“, au exclamat unii. „Oare nu s-o fi dopând şi el?“, s-au întrebat alţii. Suspiciunea a continuat să facă regula până la sfârşit.

Organizatorii, care au o imensă experienţă, s-au temut din prima clipă de un eventual eşec moral şi material al competiţiei. Ce puteau face ca să-l prevină? Au ales un traseu excepţional şi diferit de traseele tradiţionale. O noutate a fost startul corsican. Chiar dacă primele patru etape au fost destul de monotone şi n-au făcut, cum se spune, diferenţa între ciclişti. Au pus Pirineii înaintea Alpilor. S-a mai întâmplat, dar nu foarte des. În Alpi, i-au obligat pe ciclişti să parcurgă două etape foarte grele una după alta, prefaţându-le de un contracronometru individual, care, se ştie, triază mai bine plutonul decât treierătoarea grâul. Şi au gândit o ultimă etapă, aceea cu sosirea pe Champs Elysées, ca pe un fel de plimbare, cu ocazia căreia cicliştii să meargă grupat, să vorbească unii cu alţii, să se bată amical pe spate, lăsând  victoria de etapă pe seama sprinterilor şi asta, doar cu puţini kilometri înainte de finiş.

În sfârşit, abia după o mică petrecere în aer liber în Place de la Concorde, unde s-a băut şampanie, s-au acordat interviuri, s-a râs şi s-a şters ceva din oboseala şi stresul miilor de kilometri străbătuţi în trei săptămâni, şi abia după căderea întunericului, ca să se permită aprinderea nocturnei, a avut loc festivitatea de premiere: focuri de artificii şi imagini colorate în D3 proiectate pe Arcul de Triumf. Câştigătorii şi-au urcat nevestele, logodnicele sau copiii pe podiumul de premiere. Tricoul galben a avut şansa de a-i fi strânsă mâna de trei cvintupli predecesori, cu legendarul Merks în frunte,  –  însumând cincisprezece titluri!  –  sub blitzurile dezlănţuite ale fotografilor şi sub ochiul neiertător al camerelor de televiziune.

Priveam Parisul la apus, într-o sălbatică splendoare, şi eram pe punctul de a uita că e vorba de încheierea unei mari competiţii sportive, într-atât spectacolul de divertisment în plină desfăşurare de pe Champs Elysées îmi reţinea atenţia ca o posibilă formă viitoare de manifestare sportivă. ;