Tu ştii ce face bunicul tău? Interzis pensionarilor

Există o senzaţie plăcută, de siguranţă şi bucurie, atunci când vezi un bunic plimbându-şi nepoţii de mână prin parc. Cum îi învaţă cu răbdare şi afecţiune să meargă sau cum să se joace. Există o bucurie şi să mai vezi, rar ce-i drept, bunici ţinându-se de mână prin oraş, oprindu-se să privească o magnolie sau să se aşeze pe o bancă pentru a-şi spune o poveste.

Nostalgii. Şi cam atât. Pentru că bunicii noştri nu mai sunt de mult bunici. Ei sunt PENSIONARI. Care e diferenţa poate vă întrebaţi? Ei bine, diferenţele sunt semnificative şi pleacă de la faptul că Bunicul şi Bunica sunt ai noştri. Ei sunt un simbol al personalităţii noastre, fac parte din devenirea noastră şi rămân atemporal amintiri care ne fac să zâmbim şi să oftăm nostalgic. Pe de altă parte, Pensionarul e parte a unui sistem. El nu aparţine nimănui. E doar o serie de buletin, parte a unui mecanism fără suflet şi fără înţelegere faţă de celelalte serii de buletin. El se pierde în cererile şi taloanele pe care le numără neîncetat. E strivit de norme infinite, de drepturi neprimite care se transformă în drepturi închipuite.

Pensionarul nu e un bunic, pentru că el nu mai ştie să dea. Pensionarul ştie doar să primească şi singurul lui reflex este să ceară. Aş putea să mă ridic şi să strig cu revoltă: Nu mai vrem pensionari, daţi-ne bunicii înapoi! Dar aş striga în zadar pentru că sistemul e implacabil şi nemilos, iar unii dintre bunicii noştri nu au putere să îi reziste. Şi când îi cedează, pensionarii devin şi ei parte a sistemului pe care îl perpetuează nemilos şi implacabil.

Cum recunoşti un pensionar?

Pensionarul e o specie periculoasă de cetăţean. El a apărut ca o nevoie socială legitimă şi s-a transformat într-o specie rapace, care poluează ecosistemul în care este eliberat. Precum peştele auriu pe care îl cresc americanii în acvarii pentru cei mici şi după ce se satură îl aruncă cu milă în lacuri, pentru ca în timp micuţul simpatic să devină un monstru acvatic, aşa şi pensionarul nostru pare inofensiv la prima vedere.

Când vă întâlniţi cu pensionarul nu vă lăsaţi păcăliţi de aparenta sa lipsă de energie, răsuflarea abia simţită şi ochii daţi peste cap. El este într-o stare de aşteptare, pândindu-şi victima inocentă. Nu i-ai oferit locul? Pac, te arde la beregată. Nu l-ai salutat curtenitor? Te-ai împins în el din greşeală? Vorbeşti prea tare? Faci baie la ore nepotrivite? Nu i-ai ţinut uşa la bloc? Şi tot aşa… toate acestea nu sunt decât motive de acţiune. El nu are nevoie ca tu să îi stai sluj. Dar îl scoate din minţi dacă nu o faci. Şi nu te lăsa înşelat de faptul că nu te prinde. Ca Neo în Matrix, pensionarul nostru ştie kung fu. E rapid şi te loveşte pe nevăzute. Ba cu vorba, ba cu bastonul.

O altă caracteristică a pensionarului e capacitatea de a coagula mulţimi. E drept că ei umblă în majoritatea timpului singuri şi aparent brownian. Iarăşi, vorbim de o capcană. La primul semn, de unde nici nu te gândeşti apar câtă frunză şi iarbă şi se implică în conflict. Ei, pensionarii, sunt gata de luptă ca armatele elfilor. Ele, pensionarele, au un comportament diferit. În primul rând încearcă să îi împiedice pe ei să se enerveze în speranţa evitării unor atacuri cerebrale sau miocardice. Dar în timpul acesta, fac piruete la 180 de grade şi lovesc sacadat şi nemilos cu poşeta.

Ultimul exemplu şi cel mai periculos este pensionarul la volan. Memoria ne joacă feste la toţi, mai devreme sau mai târziu. Dar aşa cum eşti conştient de acest lucru la vârste fragede, se pare că o dată cu înaintarea în vârstă uiţi că nu mai eşti...

Citiţi textul integral pe sereniti.ro. 

Un text semnat de Lidia Marinescu.

Lidia Marinescu este brand manager. Marketing. Sharp, edgy. Bitchy with a darling and lovely side. Sweet and sour. Make up heavy user. Social media addicted. Sun glasses aficionada. Dependentă de romenglish şi ciocolată cu rom. Motto personal: Viaţa nu îmi dă mie lămâi, eu îi dau lămâi vieţii. Şi 50 de votcă, sau de rom, sau de gin. Merge şi un strop de campari.