„Tot timpul, nu făcea decît să urle «Ţigan împuţit»“. Interviu cu Marian Ivan

Pe 17 aprilie, la Alert Studio (aflată pe Calea Griviţei) era vernisajul unei expoziţii a lui Vlad Nancă – şi, ca la orice vernisaj de artă contemporană din Bucureşti, seara urma să adune mai toată mica scenă vizuală locală.

Doar că, de această dată, a adunat-o pentru a putea urmări, în direct, o serie de altercaţii fizice între curatorul Răzvan Ion (directorul Pavilion, care, pînă anul trecut, a organizat Bucharest Biennale) şi doi alţi participanţi la eveniment. Claudiu Cobilanschi a preferat să plece, Marian Ivan a chemat poliţia, iar seara s-a terminat cu cătuşe, declaraţii şi vizite la Institutul de Medicină Legală. De ce e acest eveniment relevant în afara fricţiunilor din lumea artistică românească? În primul rînd, fiindcă el dovedeşte că, în ciuda discursurilor emancipatoare, modul de funcţionare a lumii artei reproduce mecanismele de agresiune simbolică şi nonreacţie din lumea românească în ansamblul ei, iar „toleranţa“ faţă de astfel de abuzuri „interne“ merge mînă-n mînă cu criticarea lor, atunci cînd au loc în afara spaţiului de siguranţă profesională.

 Aşadar, Marian, faptele…

Cîndva, după ora 8, am ajuns şi eu la vernisaj. Nici n-am reuşit să intru, stăteam afară şi salutam oamenii. Răzvan Ion era pe-aproape, cu Anca Benera şi Arnold Estefan. Trebuie să ştii că înainte de asta, eu şi Răzvan n-am avut niciodată o discuţie personală sau profesională. Poate acum un an sau doi, ne salutam, dar niciodată n-am avut un dialog nici măcar de complezenţă. Singurul moment în care am interacţionat a fost la începutul lui 2014, la conferinţa de presă a Bucharest Biennale, cînd am avut de pus nişte întrebări.

Să revenim. Eram afară, erau mulţi artişti, era Călin Dan (care a povestit el însuşi întîmplările serii), directorul Muzeului Naţional de Artă Contemporană (MNAC). Răzvan a venit glonţ la mine, m-a luat de gît şi mi-a zis: „De ce te-ai apucat tu să vorbeşti la conferinţa aia de presă?“. Reacţia mea a fost să-l îndepărtez, dar a venit din nou, tot mai violent. Brusc, totul a devenit suprarealist: pur şi simplu mi-a rupt hainele, a început să mă lovească – şi tot timpul, inclusiv cînd a venit poliţia şi în timp ce era poliţia acolo, nu făcea decît să urle: „Ţigan împuţit!“. Ceea ce m-a făcut ca, deşi eram speriat, să-mi vină să rîd: ai ceva cu mine şi tot ce poţi să spui, cînd te uiţi la mine, e „ţigan împuţit“?!? Asta ne vine-n minte cînd vrem să ne-njurăm? Repetat de zeci de ori? Mi s-a părut foarte trist, luînd în consideraţie cine este el, profesional şi social.

Răzvan Ion se autoidentifică drept artist şi activist, întreaga linie discursivă a revistei (Pavilion Journal) pe care o conduce şi a evenimentelor pe care le-a organizat fiind axată pe „politică şi cultură“, pe o „atitudine militantă“, cu ambiţia de a interveni direct în schimbarea socială.

 Din ce-am înţeles, tot în acea seară, cu jumătate de oră - o oră înainte, în interiorul galeriei, Răzvan Ion l-a agresat pe Claudiu Cobilanschi, care a ales să plece. Perfect de înţeles – cum să reacţionezi la aşa ceva? Te aştepţi la asta cînd te duci la un vernisaj de artă contemporană?!

Se pare că da. În martie 2011, cu „ocazia“ unei intervenţii artistice a unui grup de artişti (Postspectacol) la deschiderea unei expoziţii a Pavilion Unicredit din care fuseseră eliminaţi de către directorul Pavilion, Răzvan Ion, peste capul curatoarei, acesta şi-a mobilizat echipa ca să-i scoată pe artişti din galerie – rezultatul fiind că sticlele de şampanie aruncate în stradă au căzut peste o maşină. Despre cum a ţipat la ea Răzvan Ion, artista italiană Valentina Desideri vorbeşte într-o scrisoare deschisă. În timp ce dădea agresiv lumea afară de la vernisajul public, Răzvan Ion ameninţa cu sunatul la poliţie… Nici atunci, cu excepţia celor agresaţi direct, nu a existat o reacţie directă în mediul artistic, iar acţiunile Pavilion au continuat.

Totuşi, tu n-ai plecat, deşi ţi s-a spus s-o faci.

Sînt două lucruri grave: agresiunea în sine (nu un conflict, nu poţi avea un conflict cu cineva cu care nici n-ai stat la o masă împreună), la un vernisaj de expoziţie, şi reacţia oamenilor. Mai toată lumea îmi spunea să plec şi să nu sun la poliţie. Vag, mi-aduc aminte că au fost, totuşi, cîţiva care au încercat să-l oprească (Arnold Estefan, Gabi Stamate, Stefan Cozma, Cătălin Burcea). Pentru mine, singura soluţie era să sun la poliţie, nu puteam să răspund la acelaşi nivel şi să-mi asum consecinţele. Am sunat şi, în aceste condiţii, nu mai puteam pleca. Peste drum, e un nonstop de cartier. Unii din oamenii de-acolo, care trecuseră strada, întîi atraşi de „spectacol“, pe urmă speriaţi, îmi spuneau: „Dar sună, domle, la poliţie! E secţie aici, aproape“.

După ce am chemat poliţia, cei care încercau să-l potolească pe Răzvan Ion şi-au temperat eforturile. Iar el a continuat să devină tot mai agresiv, iar Arnold mi-a spus că totuşi ar trebui să plec, fiindcă Răzvan nu poate fi calmat. Aşa că am plecat spre maşină, dar Răzvan a venit după mine şi poliţiştii tot nu veneau. Doar că exact atunci trecea un alt poliţist, pe motocicletă, care se ducea la un accident şi a văzut doi bărbaţi încăieraţi pe stradă. S-a oprit şi a încercat să-l imobilizeze pe Răzvan, ceea ce n-a fost deloc uşor. N-a trecut mult şi au ajuns şi cei doi poliţişti de la Secţia 3 – şi în tot acest timp, Răzvan a continuat să strige: „Ţigan împuţit!“. Asta a fost constanta serii.

Răzvan Ion şi-a cerut scuze, se pare, într-un comentariu la postarea de pe Facebook a lui Vlad Nancă.

Nici nu cred că ar avea vreo importanţă. Ce poţi să faci, să spui că erai beat? Aşa, pot şi eu să mă îmbăt, să mă duc să fac ceva pe nişte lucrări şi pe urmă să spun că-mi pare rău.

În zilele care urmează, Pavilion urmează să anunţe dacă va continua organizarea Bienalei de Film, programată pentru luna mai, pentru care ar fi trebuit să colaboreze cu criticul de film Andrei Rus.