Tinere vedete la Operă

Un antic deziderat, acela al formării consistente a distribuţiilor Operei Naţionale Bucureşti şi cu artişti români care activează în străinătate pare să se împlinească. Semnele există. Exemplu este recentul spectacol cu „Bărbierul din Sevilla” de Rossini, în care multe au fost premierele.

Mai întâi, apariţia în rolul Don Basilio a basului clujean Adrian Sâmpetrean, cunoscut de pe afişele Operelor Scala din Milano, Berlin, Paris, Hamburg, Monte Carlo, Festivalului de la Salzburg etc., revenirea - de această dată în rolul Rosina - mezzosopranei Roxana Constantinescu, şi ea prezentă la Opera de Stat din Viena, Operele din Los Angeles şi Minneapolis, Deutsche Oper Berlin ş.a., precum şi invitarea în fosă a italianului David Crescenzi, reputat dirijor rossinian.

Celor trei li s-au adăugat baritonul Şerban Vasile (Figaro), care a cântat recent la Metropolitan Opera din New York şi cunoscutul tenor clujean Tiberius Simu (Contele Almaviva), cu prezenţe la Opera de Stat din Viena, la Leipzig, Bordeaux, Bilbao etc., lângă care a evoluat în rolul Dr. Bartolo şi un solist al Operei Naţionale, basul Mihnea Lamatic. Nu o uit pe soprana lituaniană Eglé Chişiu, Berta.

          Multe se pot distinge din această înşiruire: onorantele cărţi de vizită, tinereţea, multinaţionalitatea, dar şi priceperea alcătuirii atractivei distribuţii. Şi numai viscolul a făcut ca sala să nu geamă de lume. Gândesc chiar că spectacolul ar putea fi duplicat după calmarea intemperiilor. Cine ştie?

Un rossinian de marcă

          Spuneam că David Crescenzi este specialist în muzica „lebedei de la Pesaro”. Faptul s-a făcut remarcat de la primele acorduri. Se pare că şi orchestra l-a iubit, l-a ascultat şi l-a urmat cu o supleţe, pe care nu a avut-o de multă vreme. Exclud câte un corn... rebel şi recidivist. Uvertura a pulsat în tempi ce i-au restituit atât spuma şi verva, cât şi nuanţele aerate. „Rubato”-uri de efect, suspensii minunat potrivite care confereau respiraţie şi emoţionalitate dezvoltării desenelor melodice, „diminuendo”-uri savante, toate l-au prezentat pe maestrul italian ca o personalitate a baghetei într-un asemenea repertoriu. A preferat ca renumitele „crescendo”-uri rossiniene să nu pornească de la piano, ci de la mezzoforte către fortessissimo, evitând o lectură excesiv de diafană, ci de concepţie viguroasă, anunţătoare a unui dinamic spectacol scenic.

          Ambiţia dirijorului, ca muzician complex, a fost să acompanieze şi recitativele, drept pentru care o orgă electronică, setată pe sunet de clavecin, i-a stat pe pupitru. Versiunea aleasă a fost însă ambiguă, s-au identificat pe ici pe colo teme... mozartiene („Non più andrai” din „Nunta lui Figaro”!) şi chiar indigenul „Mulţi Ani trăiască!”, străine de pana compozitorului. Hm! Sunt convins că Rossini n-ar fi privit cu ochi buni asemenea comentarii muzicale, după cum ar fi fost surprins şi de nota de Sol natural acut, ce-i drept fabulos cântată („cât casa”) de excelentul Adrian Sâmpetrean ca încoronare a faimoasei arii „a calomniei”, o notă care nu se regăseşte în partitură. Oricum, publicul a fost copleşit de sonoritatea şi extensia vocii tânărului bas. De fapt, şi cavatina lui Figaro „Largo al factotum” este plină, prin tradiţie, de acute nescrise, care oferă interpreţilor posibilităţi de etalare a capacităţilor. Cum s-a întâmplat şi acum.

          Şef de orchestră energic, atent, eficient şi cu gestică plină de expresivitate, David Crescenzi a stăpânit un germene de decalaj „pe muchie de cuţit” al corului cu orchestra la ieşirea din scenă a lui Fiorello (primul act) sau unul venit dinspre Don Bartolo în ultimul act. Cu fermitate, cu pumnul stâng îndreptat către neatenţi, dirijorul a rezolvat rapid totul.

          În fine, dacă strategia generală a tempilor a funcţionat adecvat, poate că în cavatina Rosinei, în aria lui Don Basilio şi în prima parte a ariei lui Don Bartolo, un plus de alerteţe n-ar fi stricat.

Prospeţime şi elan juvenil

          Era firesc ca într-un spectacol în care tinereţea a dominat, să se joace debordant, vivace, cu mişcare multă, gestualitate diversă şi mimică variată, relaţii active între personaje, replici rostite cu subtext, atitudini comice fără exagerări în gaguri. Spiritul operei buffa a triumfat în tot ce are el mai teatral, de bună calitate şi gust. Nu au lipsit momentele încărcate de lirism, precum cel al serenadei lui Almaviva sau scenele finale dintre cei doi amorezi. Prin totul, a răzbătut plăcerea de a juca, de a contura fiecare erou sau eroină cu bucuria spectacolului rossinian.

Poate se aştepta ca elanul juvenil să dea în clocot pe alocuri şi Figaro a părut chiar exagerat - nevrotic în mişcările din cavatină, din duetul cu Almaviva, mergând până la caricatural în actul ultim. Ca şi Berta, cea foarte agitată în aria ce-i revine.

În schimb, Rosina a fost şarmantă, vioaie, subtilă, insinuantă, răutăcioasă, provocatoare şi... îndrăgostită.       L-am înţeles pe Almaviva, personajul cu ţinută elegantă, într-adevăr nobiliară. O pereche potrivită.

Foarte echilibrat, fără excese de atitudine, plin de infiltrări şerpeşti a fost Don Basilio (cu perucă hidoasă!), iar Don Bartolo s-a prezentat în clasica tradiţie buffo italiană, dar şi românească – venită de la mari interpreţi ai rolului.

Aşadar un cast echilibrat, o echipă proaspătă, minunată.

Excelenţi vocalişti

Rolul titular i-a revenit lui Şerban Vasile, bariton cu voce frumoasă şi acute sigure, facile, pătrunzătoare. Le-a extrapolat un pic? Poate, dar cavatina a sunat spectaculos, cu multă brilianţă, în pofida unor estompări („Figaro qua, Figaro là, Figaro sù, Figaro giù”). Dificultatea agilităţilor din duetul cu Rosina („Oh, che volpe sopraffina!...) a fost evidentă. Sunt sigur că tânărul artist priveşte cu încredere spre studiu, perfecţionări, evitarea forţărilor, creşteri în amploare de glas pe întreg ambitusul şi cristalizări de expresii. Talentul pe care îl deţine le prefigurează.

Demonstraţia de belcanto autentic a venit din partea mezzosopranei Roxana Constantinescu, a cărei omogenitate în construcţia frazelor muzicale s-a arătat exemplară în cavatina „Una voce poco fa”, în duetul cu Figaro şi îndeosebi în aria „Contro un cor”. Intuiţia artistică a condus-o la colorizări minuţioase, inflexiunile venite din maleabilitatea glasului s-au unduit, legato-ul moale şi cursiv al vocii sale catifelate a conferit fluiditate desenelor melodice, perlatura rossiniană a avut acurateţe. O notă de Si natural acut, apropiată de ideal, a încununat cavatina.

Marea generozitate timbrală, căldura, rotunjimea, dimensiunea masivă, percutanţa acutelor, cantabilitatea, atribute ale glasului lui Adrian Sâmpetrean, au impresionat. A fost genul tipic rossinian care descrie un „basso buffo nobile”, cu detalieri, accentuări de cuvinte şi intenţii vocale de fin umor, fără îngroşări. În afara ariei „La calunnia è un venticello...”, aduc atenţiei o simplă pildă definitorie, venită dinspre adresarea „Buona sera!” admirabil filată, după un prim sunet tunător. O pildă de inteligenţă în refuzarea uniformităţii, o pildă de rafinament

Viitorul tânărului artist este cât se poate de luminos şi, fără riscul de a exagera, cred că în câţiva ani vom vorbi despre el ca despre unul dintre cei mai importanţi başi ai lumii. Rolurile arhetipale îi vor fi accesibile vocal şi mental, după ce va epuiza repertoriul belcantist în care excelează la ora actuală, la numai 30 de ani.

Tiberius Simu are un timbru liric seducător şi cântă cu frumoasă linie de glas, evidentă în cavatina „Ecco ridente in cielo” sau în serenada „Se il mio nome saper...”. În vocalize, se mai pun în evidenţă anumite neomogenităţi de emisie, care alterează perlaturile.

O altă tipologie tradiţională rossiniană, aceea de „basso buffo caricato”, caricaturală, a fost admirabil adusă pe platou de Mihnea Lamatic, cu voce frumos îmbrăcată în armonice şi de un comic suculent. Câteva agilităţi ale ariei „A un dottor della mia sorte” sau ziceri furioase precum „Bricconi! birbanti!” au sunat voalat în raport cu orchestra.

Eglé Chişiu a cântat îngrijit dar cameral şi reţinut aria „Il vecchiotto cerca moglie”, rezervându-se pentru nota finală, La acut, care din păcate a fost întrucâtva stridentă. Dezvoltările se aşteaptă.

Distribuţia a fost completată, pentru personaje episodice, de doi interpreţi cu glasuri frumoase, cunoscutul - din câteva roluri principale - Daniel Pop (Fiorello) şi Ionuţ Gavrilă (Sergentul).

În loc de încheiere

          Alături de remarcabila seară cu „Bărbierul din Sevilla”, sfârşitul lunii ianuarie a adus o neşteptată premieră în ceea ce priveşte programarea spectacolelor primei scene lirice naţionale. După îndelungi solicitări din partea criticii, au fost publicate pe website-ul oficial titlurile ce se vor reprezenta până la încheierea stagiunii. Deci cu cinci luni înainte. Fără distribuţii însă, care – presupun – vor urma cât de curând. Nu trebuie să existe teama de schimbări, de înlocuiri. Sunt inerente, pot interveni oricând şi eventualele modificări se pot anunţa din mers. (Spre exemplu, în stagiunea trecută, Opera de Stat din Viena a comunicat pe parcurs peste 50 de schimbări în distribuţii.) Opera Naţională Bucureşti a făcut, totuşi, un prim pas, foarte important, înspre intrarea într-o normalitate europeană. Un pas de pitic dar care denotă cunoaştere, receptivitate, preocupare şi, mai ales, voinţă.

Începe să se contureze şi profilul pe care îl urmează stagiunea, neclar până acum. Pare că se va păstra formula tradiţională în Bucureşti de „teatru de repertoriu”, în care apar şi unele pachete de spectacole.

          În fine, pentru ca managementul Operei Naţionale să se alinieze cu totul suratelor lui europene şi nu numai, este firesc ca până în iunie, să fie publicat întreg programul stagiunii viitoare, cu distribuţii cu tot. Este o muncă grea dar nu imposibil de împlinit.

Articolul a fost publicat anterior în Cronica muzicală on-line.