Théâtre Royal de la Monnaie din Bruxelles și-a deschis stagiunea
0Cu „Dama de pică” de Ceaikovski, ca nouă producție, la un matineu de duminică. Prima scenă lirică belgiană, numită De Munt în flamandă, nu are multe titluri de operă în actualul sezon, am numărat doar opt programate în cele 10 luni dar, fiind un teatru „de stagiune”, pachetele ce ajung până la unsprezece spectacole pe serie sunt întrepătrunse între ele. Li se adaugă concerte simfonice, recitaluri de lied, balete, totul prezentat în minunata și istorica sală inaugurată în 1700, refăcută în 1856 după un incendiu devastator. Eclectismul stilurilor neo-baroc, neo-rococo, neo-renascentist pare că a inspirat și arhitectura auditoriumului de la celebrul Palais Garnier din Paris, inaugurat în 1875 cu un număr aproape dublu de locuri, 1979 față de 1152.
Apreciabil succes muzical
Așadar, „Dama de pică”, marea operă romantică de extremă dificultate în crearea atmosferei dramatice și în asigurarea unor susțineri interpretative complicate din perspectivă vocală și stilistică. Nu de multe ori, cântăreții proveniți din spațiul rus sunt cheia de rezolvare a încadrării în specificitățile componistice, cu pronunția în limba originală drept importantă speță. Așa a fost și în premiera de la De Munt, cu rolurile principale revenite tenorului Dmitry Golovnin (Gherman) și sopranei Anna Nechaeva (Lisa), un spectacol excelent pregătit și asigurat muzical de dirijoarea Nathalie Stutzmann, renumită contraltă a anilor '90 coborâtă acum, la 57 de ani, de pe scenă în fosele teatrelor lirice. Astfel s-a clădit succesul producției.
Tensiunea intensă a opusului s-a simțit încă din scurta Introducere orchestrală, începută decis și nervos de baghetă, continuată emoționant, dar de o violență ascunsă. Tempii aleși de dirijoare și-au extras seva din inspirația dramaturgică ceaikovskiană, în toată varietatea ei de exprimare, de la pasiune nestăvilită la amintiri duioase, de la iubire năvalnică la disperare, cu dezumanizarea drept finiș tragic, generat de patima jocului.
Reținută în gestică, Nathalie Stutzmann a condus precis și cu elocvență Orchestra Simfonică „La Monnaie”, căreia i-a revelat forță și culori dure alături de delicatețe, transparență și proiecții rafinate. Conversația, dialogurile au fost eficient construite. Calificative bune au obținut corurile, cel al teatrului, pregătit de Saténik Khourdoïan și cel al Academiei de copii și tineri „La Monnaie”, condus de Benoît Giaux, ambele avându-l drept șef pe Christoph Heil.
Complexa personalitate a lui Gherman, cel etern frământat, incapabil, neștiutor în a separa dragostea pentru Lisa de dorința aflării celor trei cărți de joc câștigătoare, presupus secret al Contesei, zbucium care îl îndreaptă către sinucidere, a fost propusă cu febrilă trăire de Dmitry Golovnin, un tenor fără multe armonice în glas, dar cu ambitus complet și puteri pentru acoperirea țesăturii și dramatismului ei extrem. După arioso-ul de început „Ia imeni eia ne znaiu” („Nu cunosc numele ei”) evocator cântat, prima arie „Prosti nebesnoe sozdanie” („Îmi pare rău, creatură cerească”) a fost o declarație fierbinte, afectuoasă, adânc impresionantă, în timp ce ultima, „Șto nașa jizni? Igra!” („Ce-i viața noastră? Un joc!), a primit exprimarea biruinței la joc, zvârlindu-le tuturor celor prezenți în cazinou o ironie amară, fără să-și imagineze că peste câteva momente Elețki îi va arunca în față crudul adevăr „Net, vașa Dama Pika!” („Nu, este Dama voastră de Pică!”), cartea câștigătoare ce-l va demola totalmente pe Gherman. Până atunci, duetele cu Lisa fuseseră cântate cu patimă. Un moment de emoție a fost scena cu Contesa, în care eroul s-a apropiat fascinat de aceasta care, la rândul ei, i-a cântat aria „amintirilor pariziene” ca un fel de declarație intimă, plină de nostalgie, îmbrățișându-l aproape.
Trebuie notat acum, că în rol a apărut renumita mezzosoprană Anne Sofie von Otter, 67 de ani, cu glas ușor detimbrat, dar ținută cu adevărat aristocratică, de trecută măreție.
După un sensibil duet cu Polina (Charlotte Hellekant), sedusă în scenele cu Gherman, Anna Nechaeva a redat cantabilitatea marelui arioso de pe malul Nevei, a devenit răscolitoare și impetuoasă la ultima întâlnire cu iubitul ei.
Baritonul Jacques Imbrailo (rivalul Elețki) și-a început prestația cu o ușoară răgușeală pe registrul vocal central, dar a cântat elegant aria „Ia vas liubliu” („Vă iubesc”), dându-i lui Gherman cu duritate, imperios, lovitura de grație prin amintita adresare „Net, vașa Dama Pika!”. Cu două momente importante, balada din primul act și suculentul cântec din ultimul, Tomski a căpătat prin lectura bas-baritonului Laurent Naouri inflexiuni colorate întrucâtva excesiv dar intens.
Alte roluri au revenit unor foarte buni cântăreți-actori, Alexander Kravets (Cekalinsky), Mischa Schelomianski (Surin), Maxime Melnik (Ciaplitsky și Maestrul de Ceremonii), Justin Hopkins (Narumov), Mireille Capelle (Guvernanta), Emma Posman (Mașa).
În Pastorală au cântat cu finețe Emma Posman (Prilepa), Charlotte Hellekant (Milovzor), Laurent Naouri (Zlatogor).
O montare dorită inedită, dar prea puțin izbutită
A fost semnată de regizorul David Marton, în decorul lui Christian Friedländer, costumele Polei Kardum și luminile fixate de Henning Streck.
A fost foarte clar că autorul mizanscenei a dorit îndepărtarea clară de epoca imperială a sursei originale pușkiniene, din care s-au inspirat libretiștii Piotr și Modest Ilici Ceaikovski, fratele compozitorului. A rezultat o plasare ambiguă a acțiunii în orice perioadă modernă s-ar fi închipuit. Așa a prezentat-o costumația, în timp ce decorurile ar fi putut trimite chiar către secolul nostru.
Dacă personajele au avut o mișcare scenică și atitudini bine controlate, în schimb corul a fost destul de static.
Găselnițe ciudate au inundat montarea. Aproape pe tot parcursul serii, un pian de concert a fost plasat în centrul scenei. Un pianist (Alfredo Abbati) putea întruchipa pe oricine. Mi l-am închipuit inițial chiar pe Ceaikovski însuși, în plin efort creator, numai că în finalul operei a apărut un personaj ce aducea chiar cu compozitorul și care îi arăta pianistului notații pe o partitură. Abbati stătea mai tot timpul cu capul plecat pe capacul pianului, într-o atitudine reflexivă. Atingea clapele din când în când în scene precum cea a furtunii, în romanța Polinei din primul act și pildele ar putea continua. Neobișnuite alegeri. Mai mult decât atât, în Pastorală, pianistul a primit mantia și coroana lui Zlatogor!?!
În intenția de a diversifica „structura” socială, David Marton ne-a făcut cunoștință și cu un trio de vagabonzi homeless, personaje mute care, la schimbările de scene, apăreau în fața cortinei și mimau, jucau un fel de scenete fără sens. Într-adevăr, ciudat.
În fine, în scenele morții Contesei și Lisei, personajele Pastoralei s-au transformat într-un fel de satiri sau de spirite ale răului care dansau îndrăcit. Până și Contesa a... înviat și s-a prins în jocul lor...
Păcat că ideile regizorului nu au servit muzica dar, cu ochii închiși, fascinația sonurilor ceaikovskiene a iradiat.
(fotografii din spectacol, © Copyright Bernd Uhlig)
Se încarcă comentariile...
