Teatru online. „Ce ţi-e şi cu viaţa asta! Nu te lasă să trăieşti!’’

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
blog

Am văzut pentru prima oară, ‘’Oblomov ‘’, unul dintre marile spectacole ale ultimelor decenii, important nu doar pentru palmaresul regizoral al regretatului Alexandru Tocilescu sau al instituţiei producătoare, ci pentru tot ceea ce înseamnă teatrul românesc, în general, într-un decembrie îngheţat. Era un ger cumplit afară, iar gradele nu erau cu mult mai multe nici în sala de la Grădina Icoanei a Teatrului ‘’ Bulandra’’.

Din nu ştiu ce motive, parcă ne întorsesem în timp, parcă eram înainte de 1989, atunci când spectatorii încotoşmănaţi, cu căciuli şi mănuşi îmblănite, urmăreau o trupă de actori eroi care, de dragul meseriei, din iubire pentru roluri, din respect şi dragoste pentru cei aflaţi în sală, făceau aproape imposibilul pentru a duce la bun sfârşit ceea ce ştiau cu toţii foarte bine că nu e un spectacol oarecare. Ci unul care marca o bornă. Una de neocolit care rămâne astfel şi la aproape 17 ani de la momentul premierei, şi după ce nu se mai joacă. Unde mai pui că cel cu Oblomov dura aproape patru ore.

Mersesem la acea reprezentaţie din decembrie 2003 nu doar pentru că, aşa cum glumesc adesea, critic de teatru fiind, trebuie, sunt obligat să merg la teatru. Ci fiindcă făceam parte din juriul de nominalizări la premiile UNITER, premii aferente anului ce atunci îşi trăia ultimele zile. Primul meu astfel de juriu. Care a însemnat o nouă, o solidă şcoală de teatru. Fără caiete, fără notiţe, ci cu nenumărate discuţii, analize, contradicţii. Nu era puţin lucru să  fii partener cu două mari nume ale criticii de teatru. Cu Alice Georgescu şi cu Magdalena Boiangiu.

blog

Chiar de la sfârşitul primei părţi, când deja cumplita senzaţie de frig fusese alungată de emoţia încercată în faţa a tot ceea ce vedeam, auzeam, simţeam că se întâmplă pe scenă, eram conştient că Oblomov  va fi nu doar spectacolul teatral-vedetă al anului 2003, ci şi un campion al nominalizărilor. Cunoşteam gusturile şi exigenţelor colegelor mele de juriu, aveam încredere în ele, probabil că şi ele aveau încredere în mine, ştiam că pentru ele, ca şi pentru mine, esenţială este valoarea. Iar în februarie 2004, atunci când lista de nominalizări era aproape gata, eram aproape mulţumit de ceea ce făcusem. Oblomov era nominalizat la categoria cel mai bun spectacol, Dragoş Buhagiar concura pentru premiul pentru cea mai bună scenografie, îl convinsesem, împreună cu Alice Georgescu, pe Ion Caramitru să accepte departajarea între roluri principale şi roluri secundare. Şi astfel apăruseră pe listă bravul Sebastian Papaiani, care făcea un inegalabil Zahar Trofimâci, şi Virginia Mirea, cu totul admirabilă în Agafia Timofeevna. Mărturisesc. Nu mă împăcam, nu mă împac nici azi  cu gândul că regia lui Tocilescu fusese lăsată la o parte cu argumentul că oricum distincţia era implicit conţinută de nominalizarea lui Oblomov la categoria cel mai bun spectacol, regretam absenţa de pe listă a lui Mihai Constantin. Aveam să învăţ în timp că orice juriu înseamnă şi negocieri, şi cedări, şi neîmplinirea tuturor dorinţelor. Dar şi nedreptăţi flagrante. Asta se va întâmpla însă de abia cu ocazia Galei. Am considerat atunci, iar acum mi s-a întărit convingerea, că absenţa din  palmaresul final a Virginiei Mirea şi a lui Sebastian Papaiani au fost cu totul nejustificate. În cazul acestuia din urmă, nedreptatea mi s-a părut încă şi mai flagrantă. Şi numai dacă iei în seamă două scene. Aceea în care Zahar se ia la harţă cu Oblomov ori cea în cursul căreia acelaşi Zahar urmăreşte cu emoţie şi lacrimi, cu nespusă dragoste momentul în care Oblomov scrie scrisoarea pecetluind ruptura definitivă de Olga Sergheevna.  Am vibrat, desigur, şi la modul sfâşietor în care Sebastian Papaiani, cel pe care cu toţii îl ştiam drept un actor de comedie, rostea replica din cimitir. “Ajutaţi un biet ostaş rănit în război !”.

 Spectacolul lui Tocilescu mi s-a părut acum, cu ocazia revederii datorită difuzării lui online, unul impecabil. Avea drept suport o adaptare fără cusur a romanului lui Goncearov, adaptare făcută de Mihaela Tonitza-Iordache, care absolvise şcoala Cătălinei Buzoianu şi a lucrului comun  la pregătirea pentru scenă a textului lui Bulgakov, Maestrul şi Margareta.  Spectacolul avea organicitate, echilibru, simţul măsurii. Tocilescu nu a sărit defel calul, nici măcar un singur moment. A imprimat un stil, un continuum imagistic şi ideatic, conservate ca atare pe toată durata celor aproape patru ore de reprezentaţie. Gândise minuţios ritmul, timpul, găsise perfect toate mijloacele prin care Mihai Constantin trebuia să redea starea de lene ca reflex al fugii de lumea civilizată a unei fiinţe care se refugiază în somn şi trândăveală spre a se proteja de asalturile lumii exterioare. Pe care nu e adevărat că o detestă. Vrea să fie vizitat de prieteni sau de falşi prieteni (jucaţi cu totul remarcabil de Mihai Verbiţchi, Şerban Celea, Ion Besoiu, Şerban Pavlu,, Constantin Ghenescu, Gheorghe Ifrim), refuză să se mute departe de Centru, însă se teme de ieşirea din casă, e stingher în vecinătatea lumii bune, cu toate că e el însuşi aristocrat (de neuitat scurta apariţie a Irinei Petrescu). Oblomov e el însuşi un aristocrat, scăpătat, e drept, dar care se simte însă foarte bine în prezenţa acelei femei simple, îmbunată, pe care o joacă cu atât de subtile nuanţe Virginia Mirea. Oblomov recunoaşte cu greu, dacă nu cumva chiar nu admite să spună că iubeşte, că simte muzica, dar se topeşte la propriu atunci când ascultă Casta Diva, în vecinătatea Olgăi Sergheevna, excelent interpretată de Luiza Cocora. Şi cu câtă umanitate răscolitoare strigă Mihai Constantin replica parcă de factură cehoviană “Ce ţi-e şi cu viaţa asta! Nu te lasă să trăieşti!”. Şi, în fine, acelaşi Alexandru Tocilescu a ales perfect muzica de spectacol, în colaborarea cu Gabriel Basarabescu.

blog

Oblomov a fost, este pe mai departe un spectacol şi somptuos, şi rafinat, aşa cum a remarcat în unanimitate critica (am făcut-o şi eu în cronica publicată în revista Familia), dar  a fost, rămâne pe mai departe unul omenesc şi adevărat.

Teatrul L.S.Bulandra

OBLOMOV

Adaptare de Mihaela Tonitza Iordache, după romanul omonim de Ivan A. Goncearov

Traducerea: Ştefania Velisar Teodoreanu şi Tatiana Berindei

Un spectacol de: Alexandru Tocilescu

Scenografia: Dragoş Buhagiar

Coloana sonoră: Gabriel Basarabescu

Lighting design: Dragoş Buhagiar

Selecţia muzicii: Alexandru Tocilescu

Asistent regie: Crina Mureşan

Asistent decor: Emil Banea

Asistent costume: Agata Moldovean

Maeştri lumini : Ioan Lazăr, Florin Manu

Cu: Mihai Constantin, Sebastian Papaiani , Mihai Verbiţchi, Luiza Cocora , Virginia Mirea, Şerban Celea, Ion Besoiu, Constantin Ghenescu , Irina Petrescu, Gheorghe Ifrim, Şerban Pavlu

Data difuzării online: 8 mai 2020

blog
Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite