Țară, țară, vrem soldați! Ok, dar de unde-i pescuim?

Cât de ușor ar fi răspunsul dacă, așa cum visează orice general, ne-am putea întoarce la timpurile trecute.

Acum e mai greu deoarece puține mai sunt țările în care armata este obligatorie, societatea a evoluat, mentalitățile s-au diversificat și, de aici, speranța că se va putea trăi departe de războaie și distrugeri. Asta nu înseamnă că, în paralel, mai ales în ultimii ani, nu au crescut exponențial mesajele privind iminența unui conflict militar continental sau global de mare intensitate pentru care trebuie să fim cu toții pregătiți , cu tinerii națiunii bine educați în mânuirea echipamentelor militare și educați pentru a fi în orice clipă gata să ajungă în linia întâi a ceea ce ar putea fi cea de-a treia conflagrații mondială.

Se caută soluții pentru asta și rezultatele nu se fac deloc așteptate, pe cât de spectaculoase, pe atât de stranii prin consecnțele lor asupra viitorului societăților noastre. Istoria ne învață că discuția asta despre nevoia necontenită de soldați căreia i s-a răspuns prin modificări legislative care au schimbat soarta unui imperiu a atins apogeul în Roma antică, atunci când  devenise evident că soluția tradițională de recrutare devenise insuficientă deoarece nu se mai puteau asigura efectivele necesare doar cu soldați recrutați dintre cetățenii romani. Soluția s-a construit în trepte, mai întâi, în timpul împăratului Claudius,  prin permisiunea ofertă străinilor care se angajau în trupele auxiliare ca, la finalul unui ciclu complet de 25 de ani de serviciu militar în legiune, să primească cetățenia romană, pentru el și familie, împreună cu toate privilegiile acordate veteranilor. Ușor de înțeles apetitul celor care, în acest condiții, au dorit să se angajeze în armata romană, entuziasm care a scăzut dramatic imediat după anul 212, atunci când Caracalla a decis acordarea cetățeniei romane pentru toți cetățenii liberi din imperiul, mulți istorici spunând că mozaicul creat atunci a marcat începutul căderii ireversibile a Imperiului. Armata fiind nevoită să se bazeze din ce în ce mai mult pe serviciile mercenarilor veniți din triburile barbare, cu rezultatele tragice cosemnate de cronice.

Acum pare să se petreacă un fenomen similar, odată cu legiferarea de către state aflate în conflict ,acum Rusia și Ucraina, care, din lipsă de personal, au fost nevoite să adopte legi care permită încorporarea în armatele lor naționale a unor unități de mercenari sau de voluntari, oferindu-le cetățenie și alte privilegii. Sensul mișcării este că, astfel, nu numai că se speră asigurarea unei linii unice de comandă și control, dar, dat fiind că unitățile respective fac parte din armatele naționale, poartă uniformele armatei regulate și beneficiază, la nevoie, de protecția asigurată de Convențiile de la Geneva.

În Europa, o variantă a acestei formule situație similară se poate deschide în armata germană: Boris Pistorius, ministrul german al apărării, susținut imediat de liderul opoziției parlamentare, a susținut un proiect prin care s-ar permite cetățenilor străini să servească în armata germană. Asta ar presupune demararea unui proces de recrutare în rândul imigranților sau a celor care nu dețin cetățenia germană: „n-am fi prima armată din Europa care ar face acest lucru – argumenta ministrul german. Avem la noi în țară persoane la a doua sau treia generație (imigranți) dar care nu au primit încă cetățenia germană”. Pe modelul raționamentul aplicat în Imperiul Roman, „noii barbari” ar putea să fie convinși de avantajele de netăgăduit ale cetățeniei și, ca atare, să-și dorească să presteze serviciul militar. Totuși, ca să continuăm scenariul, își imaginează cineva de unde ar putea proveni noii soldați ai armatei germane? Marie-Agnes Strack-Zimmerman, președinta Comitetului parlamentar pentru apărare spune că aceștia ar putea veni din țări UE dar și din UK sau Elveția „dar cred că trebuie să gândim mai larg, către toți cei care locuiesc în state europene dar care nu fac parte încă din UE dar care ar fi putu începe negocierile de aderare”. 

Interesant. Chiar mai mult decât interesant în perspectivă, mai ales că face posibil de înțeles, cât s-ar putea înțelege, din gândirea generalului nostru șef și a discursului său pe care nimeni nu pare să și-l asume, în orice caz nu Primul Ministru care, în orice logică de sistem, ar fi trebui să fie măcar consultat. Noi cu ce sistem de recrutare/pregătire/formare militară vrem să așteptăm viitorul? 

Cum ne e firea, nu știm și ne certăm și ieșim cu proiectele însăilate de mântuială și pe această temă fundamentală pentru securitatea națională.